Am rătăcit un an întreg după asta încercând să găsesc cu ce să mă ocup. Ştiu că mai pot îndepărta imaginea fetiţei când doresc acest lucru. Sunt pe deplin stăpân pe voinţa mea, ca întotdeauna. Dar toată problema este tocmai că niciodată nu am vrut s-o fac, că în străfundul meu nu vreau s-o fac şi nu voi mai voi s-o fac; ştiu asta foarte bine. Asta va dura astfel până la nebunia mea totală.

  Două luni mai târziu, în Elveţia (era probabil reacţia organismului care lupta totuşi ca să trăiască), am resimţit din nou unul dintre accesele de pasiune, unul dintre acele elanuri nebuneşti, asemănătoare cu cele pe care le-am cunoscut în tinereţe. M-am simţit tentat de o nouă crimă, bigamia (pentru că eram deja însurat), dar am fugit de această tentaţie urmând sfatul unei alte fete căreia i-am mărturisit aproape totul, destăinuindu-i chiar că n-o iubeam deloc pe cea pe care o doream şi că în general eu nu puteam iubi pe nimeni, şi că nu era nimic altceva în mine decât dorinţă. De altfel, această nouă crimă nu m-ar fi eliberat deloc de Matrioşa.

  De aceea, m-am hotărât să tipăresc aceste foi şi să le introduc în Rusia în trei sute de exemplare. Când va veni momentul, le voi trimite la poliţie, la autorităţile locale; le voi face să ajungă în acelaşi timp la redacţiile tuturor ziarelor cu rugămintea de a le publica, cât şi la numeroasele mele cunoştinţe din Petersburg, din toată Rusia. Ele vor apărea de asemenea în străinătate, traduse. Ştiu că probabil nu voi fi hărţuit de justiţie sau în orice caz foarte puţin. Mă acuz eu însumi şi nu am acuzatori. În plus, nu există dovezi sau foarte puţine. În sfârşit, un număr de oameni cred că creierul meu este deranjat şi e cert că rudele mele vor depune toate eforturile pentru a profita de această părere şi astfel să stingă orice urmărire judiciară periculoasă. Asta o spun printre altele, pentru a dovedi că sunt în depline facultăţi mintale şi că înţeleg situaţia mea. Vor mai fi însă cei care vor şti tot şi care se vor uita la mine şi la care mă voi uita şi eu. Vreau ca toată lumea să se uite la mine. Oare asta mă va uşura? Nu ştiu. Este ultima mea resursă.

  Repet: dacă se caută bine în arhivele poliţiei din Petersburg, se va descoperi poate ceva. Aceşti mic-burghezi sunt încă în Petersburg poate. Sigur îşi vor reaminti de casă: este zugrăvită în albastru-deschis. Cât despre mine, nu mă voi îndepărta şi un an sau doi încă voi locui la Skvoreşniki, proprietatea mamei mele. Dacă mi se va cere, mă voi prezenta unde va trebui.

  Nikolai Stavroghin.

  III.

  Lectura ţinu aproape o oră. Tihon citea încet şi poate chiar recitea unele pasaje. De la întreruperea provocată prin foaia pusă deoparte, Stavroghin rămăsese nemişcat, tăcut, rezemat de speteaza canapelei şi părea că aşteaptă. Tihon îşi scoase ochelarii, zăbovi un moment, apoi aruncă o privire nehotărâtă asupra lui Stavroghin. Acesta tresări şi se plecă înainte cu o mişcare rapidă.

  — Am uitat să vă previn, rosti el pe un ton brusc şi sec, că toate cuvintele dumneavoastră vor fi zadarnice; nu-mi voi modifica intenţiile; nu vă mai osteniţi să mă convingeţi de contrariu. Voi publica aceste foi.

  Roşi şi tăcu.

  — Nu aţi omis să mă preveniţi de asta înainte de a începe lectura.

  Era o oarecare iritare în tonul lui Tihon. „Documentul” produsese, evident, o puternică impresie asupra lui. Simţământul său de creştin fusese jignit şi nu era întotdeauna în stare să se reţină. În această privinţă voi observa că nu în zadar îşi cucerise el reputaţia „de a nu şti să se poarte cu publicul”, cum vorbeau călugării despre el. În ciuda spiritului caritabil, în voce îi răzbătea o adevărată indignare.

  — Nu face nimic, continuă Stavroghin pe un ton tăios şi fără să remarce schimbarea care se produsese în Tihon. Oricare ar fi puterea argumentelor dumneavoastră, eu nu voi renunţa la intenţiile mele. Reţineţi că, totuşi, cu ajutorul acestei fraze abile – sau inabile, cum doriţi – eu nu mă gândesc deloc să provoc argumentele şi rugăminţile dumneavoastră.

  Pronunţând aceste ultime cuvinte, avu un rânjet.

  — Nu pot discuta cu dumneavoastră şi nici să vă cer să renunţaţi la hotărâre. Intenţia este foarte nobilă şi ar fi imposibil de exprimat mai bine o idee autentic creştină. Pocăinţa nu poate merge mai departe: ar fi o faptă admirabilă aceea de a se pedepsi singur aşa cum proiectaţi, numai dacă…

  — Dacă?

  — Dacă ar fi într-adevăr o pocăinţă, dacă ar fi realmente o idee creştină.

  — Astea toate sunt subtilităţi, murmură Stavroghin, gânditor şi distrat.

  Se ridică şi începu să străbată camera cu paşi mari, fără măcar să-şi dea seama ce face.

  — Mi se pare că aţi vrut dinadins să vă arătaţi mai grosolan decât sunteţi, decât ar dori inima dumneavoastră să fie, făcu Tihon prinzând curaj.

  — Să mă arăt? Eu nu mă „arătam” şi, în special, nu jucam teatru; „mai grosolan”! Ce vrea să însemne „mai grosolan”?

  Roşi din nou şi asta îl enervă.

  — Ştiu că este un fapt minor, neînsemnat, mizerabil, spuse el arătând foile, dar trebuie ca însăşi micimea lui să servească pentru a adânci…

  Se opri deodată, ca şi când i-ar fi fost ruşine să continue şi ar fi considerat umilitor să se lanseze în explicaţii; dar în acelaşi timp se supunea dureros, fie chiar inconştient, necesităţii de a se explica. Trebuie observat că nici o vorbă nu fu rostită în legătură cu confiscarea celei de-a doua foi; această foaie părea să fi fost uitată atât de unul, cât şi de celălalt. Stavroghin se oprise lângă masa de scris; luă de acolo