Acum un an, în primăvară, călătorind prin Germania, din distracţie, am depăşit staţia la care trebuia să cobor pentru a lua alt tren. M-am oprit la staţia următoare; era ora trei după-amiază, ziua era luminoasă. Era un foarte mic orăşel german. Mi s-a indicat un hotel; trebuia să aştept: trenul următor nu trecea decât la ora unsprezece seara. Eram mulţumit de această aventură, căci nimic nu mă grăbea. Hotelul era prost şi mic, dar înconjurat pretutindeni de pomi şi de straturi de flori. Mi se dădu o cămăruţă îngustă. Am cinat bine fiindcă petrecusem toată noaptea în tren. Am adormit foarte adânc la ora patru după-amiază.

  Am visat ceva cu totul neaşteptat pentru mine, fiindcă niciodată nu visasem ceva asemănător. Visurile mele erau întotdeauna prosteşti sau teribile. În muzeul din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain care în catalog figurează sub titlul Acâş şi Galatea, cred. Eu l-am denumit, nu ştiu de ce, Vârsta de aur. Îl remarcasem de mult şi-l mai revăzusem cu trei zile în urmă. Poate chiar că m-am dus la Dresda numai pentru asta. Acesta era tabloul pe care l-am văzut în vis, dar totuşi nu era ca un tablou, ci ca o realitate. Se făcea că există la fel ca în tablou un colţ din arhipelagul grecesc şi eu, pare-se, mă întorsesem cu trei mii de ani în urmă. Valuri albastre şi mângâietoare, insule şi stânci, ţărmuri înfloritoare; în depărtare o privelişte încântătoare, chemarea soarelui care apune… Cuvintele nu pot descrie totul. Aici era leagănul omenirii şi acest gând îmi umplea sufletul de o dragoste frăţească. Era paradisul pe pământ; zeii coborau din cer şi se uneau cu oamenii; aici se desfăşurau primele scene din mitologie. Aici trăia un neam de oameni frumoşi. Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cântecele lor vesele; prisosul forţelor lor abundente se revărsa în dragoste, în bucuria naivă. Şi eu îl simţeam, în timp ce discerneam şi viitorul nemărginit care-i aştepta şi pe care nu-l bănuiau, şi inima mea se înfiora la aceste gânduri. Oh! cât eram de fericit că inima mea se înfiora şi că fusesem în sfârşit în stare să iubesc! Soarele îşi revărsa razele pe insule şi pe mare şi se bucura de frumoşii lui copii. Viziune admirabilă! Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre toate, dar căruia omenirea i-a dăruit toate forţele sale, căruia i-a sacrificat totul; în numele căruia s-a murit pe cruce, s-au omorât profeţi, fără de care popoarele nu ar vrea să trăiască, fără de care nici nu ar putea să moară. Şi toate astea eu le-am trăit în visul meu. Nu ştiu exact ce am văzut; era vorba mai degrabă de o senzaţie. Dar stâncile şi marea, razele oblice ale soarelui care apune, toate astea mi se părea că le mai văd când m-am trezit şi am deschis ochii, care pentru prima oară în viaţa mea erau literalmente scăldaţi în lacrimi. Senzaţia unei fericiri încă necunoscute îmi străpunse inima, mă duru chiar. Era deja seară; prin verdeaţa florilor care împodobeau fereastra, soarele apunând arunca în cameră un mănunchi oblic de raze fierbinţi şi mă scălda în lumină. M-am grăbit să reînchid ochii pentru a încerca să evoc încă o dată visul dispărut, dar deodată am zărit în mijlocul unei lumi vii, foarte vii, un minuscul punct roşu. Astfel a început lucrul acesta. Şi deodată mi-am adus aminte de micul păianjen roşu. L-am văzut aşa cum l-am contemplat pe frunza de muşcată în timp ce soarele îşi revărsa razele oblice, ca în acest moment. Ceva mă străpunse; m-am ridicat şi m-am aşezat pe pat. Iată exact cum s-au petrecut lucrurile.

  Văzui în faţa mea (oh! nu în realitate! de-ar fi fost o fantomă căreia să-i pot vorbi!), o văzui pe Matrioşa slăbită, cu ochii înfriguraţi, exact aşa cum era când stătea pe pragul camerei mele şi, clătinând din cap, mă ameninţa cu pumnul ei mic. Şi niciodată n-am resimţit ceva mai dureros. Disperarea jalnică a unei mici fiinţe neputincioase, cu mintea încă neformată şi care mă ameninţa (cu ce? ce putea să-mi facă?), dar cu siguranţă nu se acuza decât pe sine. Niciodată până acum nu mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am stat toată noaptea nemişcat pierzând noţiunea timpului. Acum aş vrea să explic şi să spun ce s-a petrecut cu mine, cât mai clar cu putinţă. Oare asta este ceea ce se cheamă mustrare de conştiinţă, căinţă? Nu ştiu nici până azi. Ce nu pot îndura este numai şi numai această viziune, şi tocmai în prag, cu pumnul ridicat şi ameninţător; nici înainte, nici după, ci exact în clipa aceea; nimic altceva decât înfăţişarea pe care o avea ea atunci, nimic altceva decât această clipă, nimic altceva decât această clătinare a capului. Acest gest, tocmai faptul că mă ameninţă, nu mi se mai pare ridicol, ci oribil. Resimt pentru ea o milă cumplită, înnebunitoare, şi sunt gata să-mi las trupul pradă tuturor torturilor numai ca acel lucru să nu se fi petrecut în ziua aceea. Eu nu regret crima mea, nici moartea copilei; exclusiv această clipă îmi este cu neputinţă, absolut cu neputinţă de îndurat, căci de atunci încoace îmi apare în fiecare zi şi ştiu cu certitudine că sunt condamnat. Ea nu vine de la sine, eu sunt acela care o evoc, dar îmi este imposibil să n-o evoc, cu toate că nu pot trăi cu asta. Oh! de-aş putea s-o văd o dată cu adevărat, măcar în halucinaţie! Aş vrea să mă mai privească măcar o singură dată, ca în ziua aceea, cu ochii ei mari înfriguraţi, să se uite drept în ochii mei şi să vadă acolo… Ce stupiditate! Niciodată nu se va întâmpla.

  De ce oare niciuna dintre amintirile mele nu trezeşte în mine nimic asemănător? Am totuşi multe amintiri, şi poate chiar mai urâte după părerea oamenilor… Or, ele nu trezesc în mine decât cel mult o simplă ură, provocată