eram vesel, mulţumit, binedispus şi spuneam lucruri nostime. Dar îmi amintesc, ştiam perfect că bucuria de a mă fi simţit eliberat se baza pe o laşitate infamă şi că niciodată nu voi putea să mă simt nobil, nici pe pământ, nici într-o altă viaţă, niciodată. Încă ceva: mi-am dat seama atunci de proverbul evreiesc: „Nu-ţi simţi propriul miros împuţit”. Eram perfect conştient că sunt un mizerabil, dar nu mi-era ruşine de asta şi în general sufeream puţin. În acel moment, în timp ce beam ceai şi vorbeam cu prietenii, mi-am putut da seama foarte precis, pentru prima dată în viaţa mea, că eu nu înţelegeam şi nu simţeam Binele şi Răul; că nu numai că pierdusem acest sentiment, dar că Binele şi Răul, în sine, nu existau (asta îmi convenea) şi că nu erau decât prejudecăţi, şi că eu puteam cu siguranţă să mă eliberez de orice prejudecată, dar că, dacă ajungeam la această eliberare, eram pierdut. Am devenit conştient de toate astea pentru prima dată, într-o formă netă, în faţa acelei mese de ceai, în timp ce glumeam şi râdeam cu camarazii mei despre nu ştiu ce subiect. Dar îmi amintesc de tot. Se întâmplă deseori ca idei vechi, pe care toată lumea le cunoaşte, să ne apară deodată noi, originale.

  Totuşi, nu încetam să aştept ceva. Şi într-adevăr, spre orele unsprezece seara, o văd venind în grabă pe fiica portăresei pe care o trimisese gazda mea pe strada Gorohovaia ca să-mi spună că Matrioşa se spânzurase. Mersei cu fetiţa şi am putut constata că nici proprietăreasa mea nu-şi dădea seama de ce mă chemase. Plângea în hohote şi ţipa, aşa cum fac aceşti oameni în asemenea situaţii. Acolo era lume multă, agenţi de poliţie. Am aşteptat să treacă un timp, apoi am ieşit.

  Nu am fost deranjat câtuşi de puţin pentru afacerea asta; mi se puseră totuşi câteva întrebări. Dar eu declarai doar atât: că copilul fusese bolnav şi delirase şi că propusesem să chem medicul pe cheltuiala mea. Mi se vorbi şi despre briceag: povestii că gazda mea îşi biciuise fiica, dar că asta n-avea nici o importanţă. Nimeni nu a ştiut că mă întorsesem seara. Afacerea se termină deci în felul acesta.

  Timp de o săptămână întreagă mă abţinui să mă întorc pe strada Gorohovaia şi în cele din urmă nu m-am mai dus decât pentru a anula contractul de închiriere. Gazda continua să verse lacrimi (şi mi-amintesc că asta mi-a fost dezagreabil), dar reîncepuse să-şi vadă de croitorie. „Din cauza briceagului dumneavoastră am jignit-o”, îmi spuse ea, fără mare dojană. Încheiai conturile mele cu ea sub pretextul că nu mi-ar mai fi posibil de acum înainte s-o primesc pe Nina Savielevna în locuinţa lor. În timp ce ne luam rămas-bun, îmi mai vorbi de bine despre Nina Savielevna. Îi făcui cadou cinci ruble peste ceea ce îi datoram pentru cameră.

  În perioada aceea mă plictiseam de moarte. Pericolul odată trecut, aş fi uitat de tot povestea cu Gorohovaia, ca şi de toate evenimentele din acea perioadă, dacă din când în când nu mi-aş fi amintit cu furie de teroarea pe care o resimţeam. Îmi vărsam furia pe cine-mi ieşea în cale. Atunci îmi veni ideea – dar fără nici un motiv – de a-mi prăpădi viaţa în chipul cel mai prostesc posibil. Cu un an în urmă mă gândisem să-mi trag un glonţ în cap; se oferi un alt mijloc, mult mai bun. Într-o zi, văzând-o pe Maria Timofeevna Lebeadkina, cea cu picioarele strâmbe, care-şi vedea de treaba ei prin casă, îmi veni ideea de a o lua de nevastă. Nu era încă complet nebună, dar era o idioată în permanent extaz şi prietenii mei dezvăluiseră că mă iubea nebuneşte pe ascuns. Ideea unei căsătorii între Stavroghin şi această creatură infirmă îmi excita plăcut nervii. Nu se putea imagina nimic mai ridicol, mai stupid. Dar nu-mi pot da seama dacă hotărârea mea a fost determinată, fie chiar în mod inconştient (cu siguranţă inconştient), de furia împotriva mea care mă cuprinsese din cauza fricii josnice resimţite în povestea cu Matrioşa. Într-adevăr, nu cred asta. În orice caz, această căsătorie nu a fost numai „rezultatul unui pariu făcut după o masă bine stropită”. „Martorii” au fost Kirillov şi Piotr Stepanovici, atunci în trecere prin Petersburg, apoi însuşi Lebeadkin şi Prohor Malov (astăzi decedat). În afară de aceştia, nimeni nu ştie nimic, şi ei îmi dădură cuvântul de onoare că vor tăcea. Această tăcere mi s-a părut întotdeauna o mârşăvie; dar până acum secretul nu a fost trădat, cu toate că am avut intenţia să declar totul; deci îl declar acum. După căsătorie m-am dus la mama, la ţară. M-am dus acolo ca să mă distrez, căci viaţa îmi era de nesuportat. În oraşul nostru am produs impresia unui dement şi această impresie dăinuie şi azi, ceea ce poate să-mi provoace mari prejudicii, după cum o să explic mai departe. Am plecat apoi în străinătate unde am petrecut patru ani.

  Am vizitat Orientul; pe muntele Athos am asistat la slujbe religioase care durau câte opt ore; am fost în Egipt, în Elveţia, chiar şi în Islanda; timp de un an am urmat cursurile Universităţii din Göttingen. În timpul ultimului an de şedere în străinătate, la Paris, m-am împrietenit cu o familie de ruşi foarte bine situaţi, iar în Elveţia cu două tinere rusoaice. Acum doi ani, fiind în trecere prin Frankfurt, am remarcat în vitrina unei papetării, printre diverse fotografii, portretul unei fetiţe elegant îmbrăcate, dar care semăna mult cu Matrioşa. Am cumpărat imediat portretul şi întors la hotel l-am aşezat pe cămin. Nu m-am atins de el o săptămână întreagă, nici măcar o privire nu i-am aruncat, şi când am părăsit Frankfurtul, am uitat să-l iau cu mine.

  Citez acest fapt pentru a arăta până la ce punct îmi puteam stăpâni amintirile şi când eram insensibil la ele. Le respingeam pe toate odată, în masă, şi toată masa lor dispărea imediat, de îndată ce doream. Întotdeauna m-a plictisit să-mi amintesc de