şi cât de umilit mă simţeam. Ea stătea în picioare şi mă privea în tăcere. Din ziua în care am văzut-o pentru ultima dată de aproape, într-adevăr slăbise extrem de mult. Faţa îi părea ofilită şi fruntea cu siguranţă că îi ardea. Ochii, măriţi, mă fixau cu o curiozitate năucă, aşa mi se păru la început. Continuam să stau jos şi o priveam nemişcat. Şi din nou am resimţit ura. Dar curând am remarcat că Matrioşa nu se temea deloc de mine şi că probabil delira. Dar nu! nu era nici delir. Ea începu deodată să clatine capul aşa cum fac oamenii foarte naivi şi care au maniere, când adresează cuiva un reproş; apoi îşi ridică brusc pumnişorul şi mă ameninţă cu el de departe. În primul moment acest gest mi se păru ridicol, dar nu am mai fost în stare să-l suport mai departe; mă ridicai brusc şi mă apropiai de ea, îngrozit. Faţa ei exprima o disperare greu de văzut la o fiinţă atât de mică; continua să mă ameninţe cu pumnul şi să clatine capul în semn de reproş. Îi vorbii cu prudenţă, foarte încet, cu blândeţe, căci mă temeam, dar am văzut imediat că ea nu mă putea pricepe şi teroarea mea crescu. Dar ea îşi acoperi repede faţa cu ambele mâini, ca şi data trecută, şi se duse spre fereastră întorcându-mi spatele. Atunci m-am întors şi eu şi m-am aşezat lângă fereastră. Nu pot deloc să înţeleg de ce nu am ieşit şi stăteam acolo să aştept; deci într-adevăr aşteptam ceva. Poate aş fi rămas mult timp aşezat pe locul acela, pentru a o omorî apoi din disperare, ca să termin într-un fel sau altul.

  Curând după aceea auzii din nou paşii ei grăbiţi; ieşise pe uşa care dădea spre un coridor de lemn prin care se ajungea la scară. M-am apropiat repede de balustradă şi am apucat s-o zăresc intrând într-o magazie mică, un fel de coteţ, care era alături de o altă anexă. Când m-am aşezat din nou lângă fereastră, o idee ciudată îşi făcu loc în mintea mea: nici acum nu pot înţelege de ce tocmai ideea aceasta mai degrabă decât alta îmi veni în minte; deci totul convergea spre asta. Era evident că nu puteam încă să cred, „şi totuşi…”. Îmi amintesc perfect; îmi bătea inima. După un minut m-am uitat din nou la ceas şi am aflat ora exactă. Ce nevoie aveam s-o aflu? Nu ştiu; dar în momentul acela în mine exista voinţa de a observa tot. Îmi amintesc deci foarte bine de tot şi văd tot, ca şi când aş fi încă acolo. Seara se lăsa. O muscă bâzâia în jurul meu şi venea mereu să mi se aşeze pe faţă. Am prins-o şi am ţinut-o câteva momente între degete şi am lăsat-o să zboare pe fereastră. Un camion intră în curte făcând un zgomot mare. Un ucenic croitor cânta din răsputeri (de mai demult) lângă fereastra lui, într-un colţ al curţii. Lucra şi eu puteam să-l văd de la locul meu. Îmi dădu prin minte că, din moment ce nimeni nu m-a întâlnit când am traversat curtea şi am urcat scara, era desigur mai bine să nu fiu întâlnit nici la ieşire; aşadar, mi-am îndepărtat cu prudenţă scaunul de la fereastră şi m-am aşezat în aşa fel, încât vecinii să nu mă poată vedea. Oh! ce laşitate! Am luat o carte, apoi am azvârlit-o şi m-am apucat să urmăresc mişcările unui minuscul păianjen roşu pe o frunză de muşcată; am uitat de mine câtva timp. Dar astăzi îmi amintesc de tot.

  Mi-am scos brusc ceasul. Trecuseră douăzeci de minute de când ieşise. Dar mă hotărâi să aştept exact un sfert de oră. Îmi acordam acest răgaz. Îmi trecu de asemenea prin minte că s-ar fi putut ca ea să se fi întors şi eu să n-o fi auzit. Dar era cu neputinţă. Acum era o linişte de mormânt şi aş fi putut auzi o muscă zburând. Deodată inima începu să-mi bată mai tare. M-am uitat la ceas: mai erau trei minute; am rămas nemişcat pe scaun, cu toate că inima îmi bătea nebuneşte, de mă durea aproape. M-am sculat în cele din urmă, mi-am pus pălăria, m-am încheiat la nasturii paltonului şi am cercetat camera: lăsasem vreo urmă în urma trecerii mele pe acolo? Am apropiat scaunul de fereastră şi l-am aşezat exact pe locul unde se afla la venirea mea. În sfârşit, am deschis uşa, am închis-o încet cu cheia şi m-am îndreptat spre magazie; uşa era închisă, dar nu cu cheia; ştiam bine lucrul acesta, dar nu voiam s-o deschid. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat printr-o crăpătură care era în partea de sus a uşii. Chiar în clipa când mă ridicam aşa, în vârful picioarelor, mi-am amintit că atunci când şedeam lângă fereastră şi priveam micul păianjen roşu, în răstimpul scurt când uitasem de mine, de fapt mă şi închipuiam ridicându-mă în vârful picioarelor şi privind prin crăpătură, aşa cum făceam acum. Citez acest detaliu pentru că ţin să arăt până la ce punct eram în deplinătatea facultăţilor mele şi că, prin urmare, nu sunt deloc nebun şi trebuie să răspund de faptele mele. Am privit îndelung prin crăpătură, fiindcă era întuneric în magazia aceea. Nu era beznă totuşi; aşa că în cele din urmă am zărit ce voiam…

  Mi-am zis atunci că pot pleca şi am coborât treptele. Nu am întâlnit pe nimeni; deci nimeni nu a putut mai târziu să depună mărturie împotriva mea. Trei ore mai târziu, la mine acasă, jucam cu toţii cărţi, în cămaşă, bând ceai. Lebeadkin citea versuri, povestea tot felul de istorii şi, parcă dinadins, lucruri foarte nostime în locul prostiilor cu care ne împuia capul de obicei. Era şi Kirillov acolo. Nimeni nu bea, cu toate că era o sticlă de rom pe masă; Lebeadkin o onoră. Prohor Malov remarcă: „Când Nikolai Vsevolodovici este mulţumit şi binedispus, toată banda noastră este veselă şi vorbim bine”. Am remarcat această frază; deci eu