… Fu un moment de adevărată groază, deşi nu prea intens. Era vesel în dimineaţa aceea şi foarte bun faţă de toţi, şi banda mea era prea satisfăcută de mine. Dar i-am părăsit pe toţi şi m-am dus pe strada Gorohovaia. Am întâlnit-o jos, la intrare. Se întorcea de la prăvălie, unde fusese să cumpere cicoare. Văzându-mă, se repezi pe scări, pradă unei groaznice temeri. Nici nu era temere, ci o teroare mută, paralizantă. Când am intrat, mama ei o bătea „pentru că se năpustise în cameră cu capul în jos”. În felul acesta putu să ascundă adevărata cauză a terorii pe care o simţea. Totul era deci încă liniştit. Ea se piti într-un colţ şi nu se mai arătă un timp pe care îl mai petrecui în casă. După o oră ieşii. Dar seara mi-a fost din nou teamă, şi de data asta mult mai tare. Cel mai penibil pentru mine în această teamă era faptul că eram perfect conştient de ea. Nu cunosc nimic mai stupid şi mai atroce. Niciodată până atunci nu am ştiut ce e frica şi niciodată de atunci nu am resimţit-o. În acel moment însă mi-era frică, tremuram chiar. Eram perfect conştient de asta, cât şi de umilirea mea. Dacă aş fi putut, m-aş fi omorât. Dar nu mă simţeam demn de moarte. De fapt, nu din această cauză nu m-am omorât, ci tot din cauza acestei frici. Uneori te omori de frică, dar se întâmplă ca tot de frică să trăieşti. Omul începe prin a nu îndrăzni să omoare şi apoi actul devine imposibil. Mai mult, seara, la mine, am resimţit o astfel de ură împotriva copilei, încât am hotărât s-o omor. Din zori am alergat cu această idee în cap pe strada Gorohovaia. În timp ce mergeam, îmi reprezentam cum am s-o omor şi cum am s-o batjocoresc. Ura mea se înteţea în special la amintirea surâsului ei: în mine creştea dispreţul şi dezgustul pentru felul în care se aruncase de gâtul meu, imaginându-şi nu ştiu ce. Dar traversând strada Fontanka mi se făcu rău. În acelaşi timp o nouă idee îmi apăruse în minte, teribilă, şi cu atât mai teribilă cu cât aveam conştiinţa ei. Reîntors la mine, mă culcai tremurând de febră şi în prada unei astfel de groaze, că ajunsei să nu mai urăsc copila. Nu mai voiam s-o omor şi asta era tocmai noua idee de care îmi dădusem seama traversând strada Fontanka. Atunci am înţeles pentru prima oară că dacă frica este extremă, ea goneşte ura şi chiar orice dorinţă de răzbunare.

  Mă trezii spre prânz oarecum binedispus şi mirându-mă chiar de intensitatea sentimentelor pe care le trăisem în ajun, mă ruşinai că voisem să omor. Eram totuşi prost dispus şi, în ciuda scârbei mele, mă simţii obligat să mă duc pe strada Gorohovaia. Îmi amintesc c-aş fi dorit mult ca în acel moment să am o ceartă cu cineva, o ceartă într-adevăr serioasă. Dar intrând la mine, pe Gorohovaia, o găsii acolo pe Nina Savielevna, camerista, care mă aştepta de o oră. Nu-mi plăcea deloc această fată şi ea venise cu oarecare sfială, temându-se nu cumva să-mi displacă vizita ei. Venea întotdeauna cu această temere. Dar am fost foarte fericit s-o văd, ceea ce o încântă. Era destul de bine făcută; în plus era modestă şi poseda acele bune maniere pe care mic-burghezii le apreciază în mod special; de aceea gazda mea mi-o lăudase de mult. Le găsii pe amândouă bându-şi cafeaua, iar gazda mea părea încântată de conversaţia făcută. Într-un colţ din cealaltă cameră o zării pe Matrioşa: era în picioare şi le privea insistent şi cu fixitate pe mama ei şi pe vizitatoare. Când intrai, nu se ascunse aşa cum făcuse data trecută, şi nu fugi. Este un amănunt de care îmi amintesc bine, fiindcă m-a izbit. De la prima vedere am remarcat că slăbise foarte mult şi părea să aibă temperatură. M-am purtat afectuos cu Nina şi ea s-a simţit foarte fericită. Am ieşit împreună şi timp de două zile nu m-am întors pe strada Gorohovaia. Mă săturasem; dar mă plictiseam.

  În sfârşit, hotărâi să termin odată cu toate şi chiar să părăsesc Petersburgul dacă trebuia. Dar când mă dusei pe strada Gorohovaia ca să-mi anunţ plecarea, o găsii pe proprietăreasa mea într-o mare durere şi într-o mare agitaţie: Matrioşa era bolnavă de trei zile şi delira toate nopţile. Desigur, o întrebai imediat ce spunea în delirul ei (noi vorbeam foarte încet în camera mea). „Nişte lucruri îngrozitoare, îmi şopti mama: „L-am omorât pe Dumnezeu”.” Îi propusei să aduc un doctor pe cheltuiala mea, dar ea refuză: „Dumnezeu o să ne ajute, asta o să treacă de la sine; de altfel, n-a stat culcată tot timpul: mai adineauri am trimis-o undeva”. Mă hotărâi s-o văd pe Matrioşa singură şi, cum gazda mea scăpase în conversaţie că va trebui să meargă la târg, hotărâi să mă reîntorc seara. Nu ştiam de altfel sigur de ce şi nici ce voiam să fac.

  Luai cina la restaurant, apoi la cinci şi un sfert mă întorsei. Intram oricând cu cheia mea. Matrioşa era singură: era culcată în spatele unui paravan pe patul mamei şi am remarcat că a ridicat capul să vadă cine intră, dar făcu ca şi când n-ar fi fost nimic. Ferestrele erau deschise; aerul era cald, chiar fierbinte. Făcui câţiva paşi, apoi mă aşezai pe canapea. Îmi amintesc totul până în ultimul moment. Resimţeam o mare satisfacţie să nu vorbesc cu Matrioşa şi s-o fac astfel să tânjească, nu ştiu de ce. Am aşteptat o oră întreagă, şi deodată am auzit-o ridicându-se brusc din spatele paravanului. Am auzit izbitura picioarelor ei pe podea când s-a ridicat, apoi câţiva paşi repezi şi apăru în pragul camerei mele. Eram atât de laş, încât am fost fericit că am rezistat. Oh! cât de murdare erau toate astea