şi mai tăcută; împotriva mea sunt sigur că nu avea nici un sentiment urât, cu toate că, cu siguranţă, resimţea o oarecare ruşine că a fost astfel pedepsită sub ochii mei. Însă ea, copil supus, se autoacuza de această ruşine. Indic asta pentru că este foarte important pentru povestirea mea… Am petrecut apoi trei zile în apartamentul meu principal. Era o casă mobilată, unde se respira un miros urât de mâncare, întotdeauna plină de lume: mici funcţionari, amploiaţi fără slujbă, doctori fără clientelă, tot felul de polonezi, întotdeauna atenţi faţă de mine. Îmi amintesc de tot. Trăiam în această Sodomă foarte solitar, solitar în interior, dar întotdeauna înconjurat de o bandă zgomotoasă de „camarazi”, extrem de devotaţi şi care mă adorau aproape, din cauza portmoneului meu. Cred că făceam cu toţii multe mârşăvii; ceilalţi chiriaşi chiar se temeau de noi, adică ei continuau să fie politicoşi în ciuda ştrengăriilor şi a prostiilor noastre, uneori chiar de neiertat. Repet. Mă gândeam chiar cu oarecare plăcere la ideea de a fi deportat în Siberia. Mă plictiseam în aşa măsură, încât aş fi putut chiar să mă spânzur; dacă nu m-am spânzurat, este pentru că mai speram ceva, ca în tot cursul vieţii mele. Îmi amintesc că mă îndeletniceam atunci cu teologia, chiar foarte serios, şi că parvenisem să mă distrez întru câtva; dar mă plictiseam şi mai mult după aceea. Cât despre sentimentele mele sociale, ele se reduceau la dorinţa de a face ca totul să sară în aer, dacă asta ar fi meritat truda. De altfel, fără nici o răutate, ci numai pentru că mă plictiseam mult; nu de altceva. Eu nu sunt deloc socialist. Presupun că era o maladie. La întrebarea mea glumeaţă: „Nu există niscaiva picături pentru a excita energia civică?” doctorul Dobroliubov, un om sfârşit, fără slujbă, cu o familie numeroasă, locuind în casa noastră mobilată, îmi răspunse într-o zi: „Pentru a excita energia civică nu există cred, dar în ce priveşte energia criminală, s-ar găsi poate”. Cu toate că era îngrozitor de sărac şi împovărat cu o femeie însărcinată şi cu două fetiţe înfometate, această glumă îi făcu mare plăcere. De altfel, dacă oamenii n-ar fi mulţumiţi de ei înşişi, nimeni n-ar voi să trăiască.

  Mai trecură trei zile şi mă întorsei pe strada Gorohovaia. Mama se pregătea să plece cu un pachet mare; tatăl nu era acasă, fireşte; rămâneam deci singur cu Matrioşa. Ferestrele (dinspre curte) erau deschise. Erau mulţi meşteşugari în casă şi toate etajele răsunau de zgomotul ciocanelor şi al cântecelor. Se scursese o oră. Matrioşa stătea în colţul ei aşezată pe o băncuţă; cosea ceva, cu spatele la mine. Deodată începu să cânte încet, foarte încet; asta i se întâmpla uneori. Mă uitai la ceas; era ora două. Inima începu să-mi bată foarte tare. Mă ridicai şi mă apropiai încet de Matrioşa. Ferestrele erau împodobite cu muşcate; soarele era arzător. Mă aşezai în tăcere lângă ea, pe podea. Ea tresări, cuprinsă de o teamă îngrozitoare în primul moment, şi se ridică brusc. Îi luai mâna şi i-o sărutai, o făcui să se aşeze din nou pe băncuţa ei şi o privii fix în ochi. Faptul că îi sărutasem mâna o făcu să râdă ca un copil; dar numai un moment, pentru că se ridică din nou cuprinsă de o astfel de spaimă, încât faţa i se convulsionă. Mă privi cu nişte ochi cumplit de ficşi, în timp ce buzele începură să-i tremure, ca şi când ar fi fost gata să plângă. Dar nu strigă. Îi mai sărutai o dată mâna şi o luai pe genunchi. Ea avu atunci o mişcare bruscă de recul şi surâse, dar cu un surâs ruşinat, oblic. Toată faţa ei se făcu roşie de ruşine. Eu nu încetam să râd şi să-i murmur ceva. În fine, se produse un fapt atât de straniu, încât nu-l voi uita niciodată şi care mă buimăci. Copila îmi înconjură gâtul cu amândouă braţele şi începu să mă sărute cu patimă. Părea subjugată. Mă ridicai aproape furios: gestul acesta din partea micii făpturi îmi fu aproape neplăcut din cauza milei pe care o resimţii subit…

  Foaia se oprea aici şi fraza se întrerupea. Se produse atunci un fapt care este necesar să fie relatat.

  Erau cu totul cinci foi; una era în mâinile lui Tihon; ultima frază nu era terminată. Celelalte patru erau în mâinile lui Stavroghin. Drept răspuns la privirea întrebătoare a lui Tihon, el îi dădu imediat urmarea.

  — Dar această frază nu e completă, spuse Tihon examinând foaia. Asta este a treia foaie, iar eu am nevoie de a doua.

  — Da, este a treia; cât despre a doua… A doua deocamdată o cenzurez, răspunse repede Stavroghin zâmbind stângaci.

  Era aşezat pe un colţ al canapelei şi înfrigurat, imobil, nu-l slăbea din ochi pe Tihon.

  — O veţi primi îndată, când… când veţi fi demn de asta, adăugă el cu un gest care voia să fie familiar.

  Râse, dar îţi făcea milă să-l vezi.

  — Totuşi, în punctul în care ne aflăm, a doua sau a treia foaie nu este totuna? remarcă Tihon.

  — Cum? De ce? strigă Stavroghin, îndreptându-se brusc. Nu e deloc acelaşi lucru. Ah! Voi, ăştia, călugării, bănuiţi imediat cele mai îngrozitoare mârşăvii. Călugării ar fi foarte buni judecători de instrucţie.

  Tihon îl privi în tăcere.

  — Liniştiţi-vă, nu este vina mea dacă fetiţa a fost proastă şi nu m-a înţeles. Nu s-a petrecut nimic. Absolut nimic.

  — Slavă Domnului!

  Tihon făcu semnul crucii.

  — Sunt multe de spus… aici a fost… aici a fost o neînţelegere psihologică.

  Deodată roşi.

  — Ştiţi, ar fi mai bine să citiţi, rosti maşinal Stavroghin, ştergându-şi cu degetele sudoarea rece care-i uda fruntea. Şi… cel mai bine ar fi să nu mă priviţi deloc… Mi se pare că este un vis… Şi… nu-mi tociţi răbdarea, adăugă el cu glas încet.

  Tihon îşi întoarse repede ochii, apucă a treia foaie şi începu să citească, fără