Însă această sete de răstignire chinuieşte o fiinţă care nu crede în cruce. „Chiar numai atât şi reprezintă deja o idee”, după cum s-a exprimat într-o zi Stepan Trofimovici, în cu totul altă împrejurare de altfel.

  Pe de altă parte, în aceste foi există ceva violent, provocator, o anumită sfidare, cu toate că ele au fost scrise cu altă intenţie. Autorul declară că el „n-a putut” să nu scrie, că a fost „obligat”, şi asta este posibil. El ar fi fost fericit să poată îndepărta acest potir; dar asta i-a fost într-adevăr imposibil, şi atunci a profitat de acest prilej ca să dea curs violenţei lui. Da, bolnavul se zbate în patul său şi încearcă să înlocuiască o durere cu alta. Şi iată că i se pare că lupta împotriva societăţii îi va aduce o oarecare uşurare şi el o sfidează. Însuşi faptul de a fi scris acest document este o sfidare neaşteptată, o lipsă de respect faţă de societate. E vorba pentru autor de a provoca cât mai repede un adversar oarecare…

  Şi cine ştie, este posibil ca toate acestea, adică foile destinate publicării, să aparţină aceleiaşi categorii de fapte ca şi muşcarea guvernatorului de ureche! De ce îmi vine această idee astăzi, când atâtea lucruri au devenit clare, nu pot să înţeleg. Nu aduc nici o probă de altfel şi nu pot afirma că acest document ar fi fals, adică închipuit, de la un capăt la celălalt. Este posibil ca adevărul să se afle între aceste extreme… De altfel, prea devansez faptele; e mai bine să ne referim la documentul însuşi. Iată deci ce citi Tihon.

  Din partea lui Stavroghin.

  Eu, Nikolai Stavroghin, ofiţer în retragere, am petrecut anii 186… la Petersburg, dedându-mă desfrâului în care nu găseam nici o plăcere. Aveam pe atunci, pentru o anumită perioadă, trei apartamente: într-unul locuiam cu o servitoare care avea grijă de menajul meu; Maria Lebeadkina, astăzi soţia mea în faţa legii, locuia tot acolo. Închiriasem alte două locuinţe pentru a-mi primi acolo amantele: într-una primeam pe o doamnă care mă iubea şi în cealaltă o servitoare, camerista ei; şi dorinţa mea în vremea aceea era de a le face pe amândouă să se întâlnească la mine, şi doamna, şi fata. Cunoscând bine caracterul lor, prevedeam o mare distracţie din această glumă stupidă. Pentru a pregăti bine această întâlnire, trebuia să mă duc deseori într-unul dintre aceste două apartamente, situat într-o casă mare, pe strada Gorohovaia; acolo venea camerista. Ocupam acolo o cameră la etajul patru, la nişte mic-burghezi ruşi. Proprietarii mei ocupau o altă cameră, mai mică, atât de mică încât uşa care ne despărţea trebuia întotdeauna să rămână deschisă; era exact ce doream. Bărbatul, într-un caftan lung, lucra la un birou; pleca dimineaţa şi nu se întorcea decât noaptea. Femeia, în vârstă de vreo patruzeci de ani, cosea şi repara haine vechi; ieşea deseori ca să-şi ducă lucrul la clienţi. Eu rămâneam deci singur cu fiica lor, o copilă. O chema Matrioşa. Mama ei o iubea, însă o bătea des şi o înjura, aşa cum e obiceiul la aceşti oameni. Această fetiţă mă servea şi făcea curat în cameră. Declar că am uitat numărul imobilului. Acum, după ce am cules informaţii, cred că vechea casă a fost dărâmată şi că pe locul a două sau trei case vechi s-a clădit una nouă, foarte mare. Am uitat de asemenea numele proprietarilor mei; s-ar putea de altfel să nu-l fi ştiut niciodată. Îmi amintesc că pe femeie o chema Stafanida; cât despre numele lui, nu mi-l amintesc. Unde sunt ei acum? Nu ştiu deloc. Presupun că dacă se cer informaţii la comisariatul de poliţie din Petersburg, se poate da de urma lor. Clădirea dădea într-o curte în care ocupa un unghi. Asta se petrecea în iunie. Casa era vopsită în albastru-deschis.

  Într-o zi îmi dispăru de pe masă briceagul; n-aveam nevoie de el de altfel, nu-mi folosea la nimic. Am vorbit despre asta cu proprietara mea, fără să bănuiesc deloc că-şi va biciui fiica; dar ea o înhăţase din cauza unei cârpe care se rătăcise şi o bănuia pe fetiţă că s-ar fi folosit de ea pentru a face o păpuşă; o trăsese chiar de păr. Când această cârpă fu găsită mai târziu sub faţa de masă, fetiţa nu vru să pronunţe nici un cuvânt de reproş şi rămase tăcută. Observasem că o făcea dinadins şi îmi amintii de asta pentru că atunci pentru prima oară am remarcat faţa copilului care până în ziua aceea nu-mi atrăsese atenţia. Era o blondă palidă, cu pistrui, o faţă obişnuită; dar avea în ea ceva copilăros şi calm, extrem de blând şi de calm. Mama fu nemulţumită că fiica nu-i făcu reproşuri şi tăcu; exact atunci veni istoria cu briceagul. Femeia fu cuprinsă de furie că-şi bătuse fiica pe nedrept, apucă nuiaua şi biciui copilul până la sânge, chiar sub ochii mei, cu toate că împlinea aproape doisprezece ani. Matrioşa nu ţipă sub lovituri, desigur pentru că eram eu acolo; dar la fiecare lovitură hohotea straniu; continuă să hohotească încă o oră întreagă. Execuţia odată terminată, descoperii deodată briceagul pe pat, sub cuvertură; îl băgai în tăcere în buzunarul jiletcii şi, când ajunsei afară, îl aruncai în stradă, pentru ca nimeni să nu ştie nimic. Am simţit imediat că am comis o laşitate, dar am simţit şi o anumită plăcere, căci o idee îmi trecu brusc prin minte şi mă arse ca un fier roşu; am reflectat îndelung asupra ei. În această privinţă voi remarca că deseori fusesem stăpânit aproape până la nebunie de diverse sentimente urâte în care mă încăpăţânam cu patimă, dar niciodată până la a pierde orice control asupra mea. Chiar când intensitatea lor mă consuma, când ele atingeau cel mai înalt grad, eu puteam întotdeauna să le înving, să le opresc, dar rareori voiam s-o fac. Declar în acelaşi timp că nu încerc să pledez pentru iresponsabilitate, invocând influenţa mediului sau a bolii.

  Am aşteptat după aceea două ore. După ce plânsese, copila deveni