desăvârşite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune); indiferentul, dimpotrivă, nu are nici o credinţă, ci numai o teamă rea din când în când, şi dacă este un om sensibil.

  — Hm! … Aţi citit Apocalipsa?

  — Da.

  — Vă amintiţi: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i…”?

  — Îmi amintesc.

  — Unde e cartea? întrebă Stavroghin privind în jurul lui agitat. Aş dori să vă citesc acest pasaj. Aveţi o traducere rusească?

  — Cunosc pasajul, mi-l reamintesc foarte bine, rosti Tihon.

  — Îl cunoaşteţi pe dinafară? Citaţi-l! …

  Îşi plecă repede ochii, puse palmele întinse pe genunchi şi se pregăti să asculte. Tihon cită pasajul:

  Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:

  Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!

  Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.

  Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!

  Apocalipsa 3, 14-17

  — Destul! îl întrerupe Stavroghin. Ştiţi, vă iubesc mult.

  — Şi eu, răspunse cu jumătate de glas Tihon.

  Stavroghin tăcu şi recăzu brusc în visarea sa. Acest lucru se repeta pentru a treia oară, ca un fel de criză. Şi era într-una dintre aceste crize când îi trânti lui Tihon: „Vă iubesc”. El însuşi nu se aştepta la asta.

  Urmă un minut de tăcere.

  — Nu vă supăraţi, şopti Tihon atingând uşor cu degetul cotul lui Stavroghin, ca şi când el însuşi s-ar fi temut.

  Stavroghin tresări şi încruntă sprâncenele, enervat.

  — Cum aţi ştiut că eram supărat? întrebă el repede.

  Tihon vru să vorbească, dar celălalt îl întrerupse, cuprins de o emoţie de neînţeles.

  — De ce aţi presupus că trebuia să mă fi supărat? Da, eram enervat, aveţi dreptate, şi tocmai fiindcă vă spusesem că vă iubesc. Aveţi dreptate. Dar sunteţi un cinic grosolan. Aveţi o părere prea josnică despre natura umană. Această furie s-ar fi putut să nu se trezească dacă aţi fi avut de-a face cu un altul decât cu mine… De altfel, nu este vorba de un om oarecare, ci de mine. Totuşi sunteţi un om original, un nevinovat.

  Îşi dădea drumul din ce în ce mai mult şi, lucru ciudat, pierdea orice reţinere în vorbele lui.

  — Ascultaţi, mie nu-mi plac psihologii şi spionii, cel puţin aceia care vor să se bage în sufletul meu. Nu chem pe nimeni, n-am nevoie de nimeni, mă voi aranja singur. Credeţi că mi-e frică de dumneavoastră? Ridică glasul şi-şi îndreptă capul într-o mişcare de sfidare: Sunteţi sigur că am venit să vă mărturisesc un secret teribil şi îl aşteptaţi cu toată curiozitatea pioasă de care sunteţi în stare. Ei bine, aflaţi că nu vă voi relata nimic, nici un secret, pentru că nu am nici o nevoie de dumneavoastră… pentru că nu există nici un secret… Numai imaginaţia dumneavoastră…

  Tihon îl privi ferm.

  — Aţi fost uluit să vedeţi că Mielul îi preferă pe cei reci celor căldicei, spuse el, nu vreţi să fiţi căldicel. Simt că o hotărâre extraordinară, poate oribilă, pune stăpânire pe dumneavoastră. Vă implor, nu vă mai chinuiţi şi spuneţi tot.

  — Sunteţi deci sigur că am venit cu un oarecare gând ascuns?

  — Am ghicit asta… după figura dumneavoastră, murmură Tihon, cu ochii plecaţi.

  Nikolai Vsevolodovici era puţin palid, mâinile îi tremurau uşor. Timp de câteva secunde îl fixă pe Tihon în tăcere. În cele din urmă trase din buzunarul de sus al redingotei câteva foi imprimate şi le puse pe masă.

  — Aceste foi sunt destinate să fie răspândite, rosti el cu o voce oarecum întretăiată. Dacă sunt citite fie chiar de o singură persoană, să ştiţi că eu nu le voi ascunde şi toţi le vor citi. E un lucru hotărât. Nu am nici o nevoie de dumneavoastră pentru că eu am hotărât totul. Dar citiţi… În timp ce le veţi citi, nu spuneţi nimic, şi când veţi termina, spuneţi tot…

  — Trebuie citite? întrebă Tihon nehotărât.

  — Citiţi! Sunt perfect calm.

  — Fără ochelari nu desluşesc nimic; literele sunt foarte mici; asta a fost tipărit în străinătate.

  — Iată ochelarii.

  Stavroghin îi luă de pe masă şi i-i întinse; apoi se aruncă pe spate şi se rezemă de speteaza divanului.

  Tihon se adânci în lectură.

  II.

  Erau cinci foi de hârtie de scrisori legate, format mic, care fuseseră într-adevăr tipărite în taină în străinătate, în vreo tipografie rusească clandestină probabil; la prima vedere, foile semănau mult cu nişte proclamaţii. În cap se citea: Din partea lui Stavroghin.

  Citez textual acest document (trebuie crezut că în prezent mulţi îl cunosc). Mi-am permis numai să corectez greşelile de ortografie, destul de numeroase şi care m-au mirat chiar, fiindcă autorul era totuşi un om cult şi care citise mult (relativ). Cât despre stil, l-am lăsat aşa cum era, în ciuda incorectitudinilor sale şi chiar a incoerenţelor sale. În orice caz, e evident că autorul nu e un scriitor. Îmi permit să mai fac încă o observaţie, devansând faptele.

  După părerea mea acest document este opera bolii, opera diavolului care a pus stăpânire pe acest om. Astfel, un bolnav suferind de dureri violente se agită disperat în pat în căutarea unei poziţii care, chiar pentru o clipă numai, îi alină durerea; dacă noua poziţie nu i-o uşurează, cel puţin o înlocuieşte cu alta, pentru un minut. Şi atunci evident că nu se mai pune chestiunea să ştii dacă această schimbare este bună sau raţională. Ceea ce predomină în acest document este nevoia teribilă şi sinceră a pedepsei, nevoia crucificării, a supliciului public.