— Şi dumneavoastră păreţi să fiţi suferind.

  — Într-adevăr, nu mă simt bine.

  Şi deodată începu să povestească, cu fraze scurte, frânte, uneori chiar greu de înţeles, că avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea, că uneori vedea sau simţea lângă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare şi „rezonabilă”, care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite; „dar e mereu aceeaşi şi eu turbez mereu…”.

  Ciudate şi confuze erau aceste revelaţii care păreau să fie făcute într-adevăr de un nebun. Dar Nikolai Vsevolodovici vorbea în acelaşi timp atât de extraordinar de deschis, cu o sinceritate atât de străină caracterului tău, încât părea că vechiul om din el dispăruse dintr-odată şi cu desăvârşire. Nu-i fusese deloc ruşine să exprime teama pe care i-o dădea fantoma lui. Dar totul nu dură decât o clipă şi această pornire pieri tot atât de neaşteptat cum apăruse.

  — Astea toate sunt prostii, spuse el necăjit, revenindu-şi. O să mă duc să mă vadă un doctor.

  — Duceţi-vă, trebuie să mergeţi neapărat, confirmă Tihon.

  — Vorbiţi cu multă siguranţă. Aţi mai văzut oameni ca mine, suferind de acest fel de halucinaţii?

  — Da, am văzut, dar foarte rar. Îmi amintesc de un caz: era un ofiţer, după ce-şi pierduse soţia care fusese pentru el o fiinţă fără pereche. Am auzit vorbindu-se şi de un altul. Amândoi s-au însănătoşit în străinătate… E mult de când suferiţi de asta?

  — De aproape un an. Dar astea sunt prostii. O să mă duc la doctor. Prostii! Prostii ridicole! Sunt tot eu, sub diferite aspecte, asta e tot. Fiindcă am adăugat această frază, veţi gândi cu siguranţă că eu continui să mă îndoiesc şi că nu sunt sigur dacă sunt într-adevăr eu şi nu dracul.

  Tihon îl privi întrebător.

  — Şi… îl vedeţi într-adevăr? rosti el. Vreau să spun, fără să păstraţi deloc ideea că n-ar fi decât o halucinaţie înşelătoare şi bolnăvicioasă? Vedeţi într-adevăr o imagine oarecare?

  — Este curios că stăruiţi atât asupra acestui lucru, când eu v-am şi explicat ce văd, răspunse Stavroghin, a cărui enervare creştea din nou la fiecare cuvânt… Văd în mod limpede, aşa cum vă văd pe dumneavoastră… Uneori văd şi nu sunt sigur că văd, cu toate că ştiu că este adevărul: sunt eu sau este el… Prostii! Dar vă este oare imposibil să admiteţi că ar fi dracu’? adăugă el râzând şi căpătând prea brusc un ton zeflemitor. E mai potrivit cu profesia dumneavoastră?

  — Este mai probabil că e vorba de boală, cu toate astea…

  — Cu toate astea?

  — Demonii există, fără îndoială; dar pot fi concepuţi în chipuri diferite.

  — Din nou aţi plecat ochii, reluă Stavroghin pe un ton energic şi batjocoritor, pentru că vă este ruşine pentru mine că aş putea crede în dracu’; dar făcând pe incredulul, vă pun cu viclenie întrebarea: există el într-adevăr sau nu?

  Tihon avu un zâmbet vag.

  — Nu vă stă deloc bine să plecaţi ochii: nu e firesc, este ridicol, este manierat. Ei bine, pentru a compensa această grosolănie, am să vă spun serios, cu neruşinare: da, cred în diavol. Cred în mod canonic; cred în dracu’ personal, şi nu alegoric, şi nu am nici o nevoie să vă întreb; iată, asta-i tot. Trebuie să fiţi deosebit de fericit.

  Izbucni într-un râs forţat, nervos. Tihon îl fixă curios, cu o privire foarte blândă, oarecum timidă parcă.

  — Credeţi în Dumnezeu? aruncă brusc întrebarea Stavroghin.

  — Cred în Dumnezeu.

  — Dar stă scris: Dacă crezi şi dacă porunceşti muntelui să se mişte, el se va supune… Prostii de altfel! Sunt curios să ştiu totuşi: puteţi transporta un munte?

  — Da, dacă Dumnezeu ordonă aceasta, rosti cu blândeţe şi rezervă Tihon, plecând din nou ochii.

  — Atunci e ca şi când însuşi Dumnezeu l-ar pune în mişcare. Nu, dumneavoastră înşivă, chiar dumneavoastră, drept răsplată pentru credinţa în Dumnezeu?

  — Poate că da.

  — Poate! Nu e rău. De ce vă îndoiţi?

  — Credinţa mea e imperfectă.

  — Cum? Şi a dumneavoastră? Imperfectă? N-aş fi crezut acest lucru văzându-vă, făcu celălalt uitându-se la el cu un aer surprins, chiar naiv, deloc în armonie cu tonul batjocoritor al întrebărilor sale precedente.

  — Da, este cu putinţă ca să nu fie perfectă credinţa mea.

  — Totuşi dumneavoastră credeţi că veţi muta muntele cu ajutorul lui Dumnezeu; asta nici nu este atât de rău. Dumneavoastră vreţi cel puţin să credeţi. Şi luaţi „muntele” în sensul literal. Asta este mult. Este un principiu excelent. Am remarcat că dintre popii noştri, cei mai înaintaţi au o predilecţie puternică pentru luteranism şi sunt gata să explice minunile prin cauze naturale. E totuşi mai bine decât acel „foarte puţin” al unui anume episcop, sub cuţit, ce-i drept. Sunteţi cu siguranţă creştin?

  Stavroghin vorbea foarte repede, cu o voce când batjocoritoare, când serioasă. Probabil că el însuşi nu ştia de ce spunea toate aceste lucruri, de ce îl întreba pe Tihon şi se agita.

  — Nu mă voi ruşina de crucea ta, Doamne, făcu Tihon parcă şoptit, cu un fel de patimă şi înclinând capul şi mai jos.

  Colţurile buzelor sale începură deodată să tremure.

  — Dar poţi crede în dracu’ fără să crezi în Dumnezeu? întrebă Stavroghin surâzând.

  — Oh! E foarte posibil şi se întâmplă des.

  Tihon ridică ochii şi zâmbi şi el.

  — Şi sunt sigur că dumneavoastră consideraţi o asemenea credinţă ca fiind mai respectabilă decât necredinţa completă.

  Stavroghin izbucni în râs. Tihon zâmbi din nou.

  — Dimpotrivă, ateismul complet este mai respectabil decât indiferenţa oamenilor de lume, replică el aproape vesel, continuând totuşi să-şi studieze musafirul cu o oarecare îngrijorare.

  — Oh, oh! Cum o întoarceţi! Într-adevăr, mă surprindeţi.

  — Ateul desăvârşit ocupă penultima treaptă care precedă credinţei