rangului său. Se vorbea chiar că părintele arhimandrit, om auster şi foarte sever în tot ce privea îndatoririle sale de stareţ şi care în plus era cunoscut ca fiind un om cult, nutrea faţă de Tihon un oarecare simţământ de ostilitate şi dezaproba (la drept vorbind indirect) viaţa lui lipsită de stricteţe şi ceea ce numea el „ereziile lui”. Şi călugării se purtau cu episcopul bolnav dacă nu cu dispreţ, cel puţin cu oarecare familiarism.

  Cele două camere care formau apartamentul lui Tihon erau mobilate cam curios. Alături de piese vechi şi grele, îmbrăcate în piele tocită, se puteau vedea câteva obiecte frumoase: un fotoliu foarte amplu şi confortabil, o masă mare de scris lucrată admirabil, un dulap de cărţi elegant, măsuţe, etajere. Toate acestea erau daruri. Un covor bogat de Buhara stătea alături de preşuri. Se aflau câteva gravuri „lumeşti”, mitologice, iar într-un colţ, umplându-l tot, erau icoane acoperite cu aur şi argint şi dintre care una, foarte veche, conţinea relicve. Se pare că şi biblioteca era alcătuită prea eclectic: alături de operele părinţilor bisericii, erau piese de teatru „şi poate chiar mai rău”.

  După de fură schimbate primele saluturi, nu se ştie de ce foarte indiscret şi cu vădită stinghereală, Tihon îl pofti pe oaspetele său în camera de lucru şi îl invită să ia loc pe canapea, în faţa mesei; el însuşi se aşeză foarte aproape, într-un fotoliu din nuiele. Stăpânit de o emoţie interioară, Nikolai Vsevolodovici păstra un aer distrat. Arăta ca şi când ar fi luat o hotărâre extraordinară, implacabilă, dar totodată şi nerealizabilă. Cercetă camera cu privirea, dar fără să se oprească asupra a ceea ce vedea. El cugeta, dar cu siguranţă nu ştia la ce. Tăcerea îl trezi şi i se păru deodată că Tihon, cam încurcat, plecase ochii şi că avusese chiar un zâmbet ciudat. Asta stârni de îndată în el un soi de dezgust, de revoltă. Vru să se ridice şi să plece, cu atât mai mult cu cât, după părerea lui, Tihon era complet beat. Dar acesta ridică deodată ochii şi îl studie cu o privire atât de hotărâtă, atât de încărcată de gânduri şi, în acelaşi timp, atât de neaşteptată şi de enigmatică, încât Nikolai Vsevolodovici aproape tresări. I se păru că Tihon ştia pentru ce venise, că fusese înştiinţat (cu toate că nimeni pe pământ nu putea să ştie scopul vizitei lui) şi că dacă nu era el cel care vorbea primul, aceasta pentru că îl cruţa şi se temea să-l umilească.

  — Mă cunoaşteţi? întrebă brusc, cu o voce sacadată. M-am prezentat oare când am intrat sau nu? Sunt atât de distrat…

  — Nu v-aţi prezentat, însă am avut o dată plăcerea de a vă vedea, acum patru ani, chiar în această mănăstire, din întâmplare.

  Tihon vorbea foarte încet, cu o voce egală, blândă, rostind fiecare cuvânt în mod clar, desluşit.

  — Spuneaţi că am venit aici acum patru ani? răspunse Nikolai Vsevolodovici cam grosolan. N-am fost pe aici decât când eram copil; deci dumneavoastră nu eraţi…

  — Poate aţi uitat? remarcă Tihon prudent şi fără să stăruie.

  — Nu, n-am uitat; ar fi ridicol să uiţi, insistă cu oarecare exagerare Stavroghin. Probabil că aţi auzit vorbindu-se despre mine şi v-aţi format o părere; şi acum vă închipuiţi că m-aţi văzut?

  Tihon tăcu. Nikolai Vsevolodovici observă atunci că faţa lui era uneori străbătută de frisoane, indiciu al unei vechi boli de nervi.

  — Văd numai că nu vă simţiţi bine astăzi, spuse el, şi ar fi poate mai bine să plec.

  Se ridică.

  — Da, ieri şi azi am avut dureri violente în picioare şi noaptea am dormit puţin.

  Tihon se opri. Oaspetele lui recăzu brusc în starea sa de visare. Tăcerea dură mult timp, aproape două minute.

  — Mă studiaţi? întrebă deodată cu îngrijorare şi neîncredere Stavroghin.

  — Vă priveam şi-mi reaminteam trăsăturile feţei mamei dumneavoastră. Cu toată lipsa de asemănare exterioară, există o mare asemănare interioară, spirituală.

  — Nici o asemănare, în special spirituală. Ab-so-lut niciuna, făcu Nikolai Vsevolodovici cu o insistenţă exagerată, fără să ştie nici el de ce. Spuneţi asta… din compasiune pentru situaţia în care mă aflu… Prostii! … spuse el deodată. Dar ce? Oare mama mea vine la dumneavoastră?

  — Da.

  — Nu ştiam acest lucru. Niciodată nu mi-a vorbit despre asta. Şi deseori?

  — Aproape în fiecare lună; uneori şi mai des.

  — Niciodată, dar niciodată nu am ştiut nimic despre asta. Nimic. Dar dumneavoastră, dumneavoastră cu siguranţă că aţi aflat de la dânsa că sunt nebun? adăugă el brusc.

  — Nu, ea nu mi-a vorbit despre dumneavoastră chiar ca despre un nebun. De fapt, am mai auzit vorbindu-se de asta; dar de la alte persoane.

  — Aveţi cu siguranţă o memorie bună dacă vă puteţi aminti astfel de fleacuri. Şi despre palmă n-aţi auzit nimic vorbindu-se?

  — Ba da, câteva cuvinte.

  — Adică tot. De altfel, aveţi şi mult timp. Şi despre duel vi s-a povestit?

  — Şi despre duel.

  — Aveţi multe lucruri aici. Iată un loc unde ziarele sunt de prisos. Şatov v-a vorbit despre mine?

  — Nu. Îl cunosc pe domnul Şatov, dar e mult de când nu l-am văzut.

  — Hm! Ce e cu harta aceea pe care o aveţi acolo? Oh! E harta ultimului război. Ce nevoie aveţi dumneavoastră de ea?

  — O studiam împreună cu textul. Este o descriere deosebit de interesantă.

  — S-o văd! Da, nu e rău scrisă. Totuşi ciudată lectură pentru un om ca dumneavoastră.

  Îşi apropie cartea şi aruncă în ea o privire. Era o istorie foarte detaliată şi foarte bine alcătuită a ultimului război, scrisă de altfel dintr-un punct de vedere mai mult general şi literar decât neapărat militar. Întoarse cartea pe toate feţele şi apoi o aruncă enervat.

  — Hotărât lucru, nu ştiu de ce am venit aici, rosti el cu un aer de dezgust