În „apartamentul dumisale” toate uşile erau vraişte şi Nikolai Vsevolodovici nu fu găsit nicăieri.

  — N-o fi cumva la mezanin? zise prudent Fomuşka.

  E de remarcat că în urma Varvarei Petrovna în „apartamentul dumisale” pătrunseseră şi câţiva servitori din personalul casei; ceilalţi aşteptau adunaţi cu toţii în salon. Niciodată înainte ei nu şi-ar fi permis o asemenea încălcare a etichetei. Varvara Petrovna observă acest lucru, dar nu zise nimic.

  Urcară scara care ducea la mezanin. Aici erau trei camere, dar în niciuna dintre ele nu găsiră pe nimeni.

  — Nu cumva s-o fi urcat acolo sus? arătă careva spre uşa mansardei.

  Într-adevăr, uşa mansardei, care de obicei era închisă, acum fusese dată de perete. Trebuia să urci acolo aproape pe sub acoperiş pe o scară de lemn înaltă, foarte îngustă şi foarte abruptă. Era şi acolo o mică încăpere.

  — Nu mă duc. Ce rost ar avea să urce acolo? păli groaznic Varvara Petrovna, cercetând cu îngrijorare chipurile slugilor.

  Aceştia o priveau în tăcere. Daşa tremura.

  Varvara Petrovna se repezi pe scăriţă în sus; Daşa o urmă, dar în clipa în care pătrunse în mansardă, scoase un ţipăt şi căzu în nesimţire.

  Cetăţeanul cantonului Uri atârna spânzurat chiar în spatele uşii. Pe măsuţă zăcea un bileţel scris cu creionul: „Să nu fie învinuit nimeni. Eu singur”. Tot aici pe măsuţă se aflau un ciocan, o bucată de săpun şi un cui mare, luat probabil de rezervă. Şnurul rezistent de mătase, pregătit şi ales probabil dinainte, şi de care atârna spânzurat Nikolai Vsevolodovici, era dat bine cu săpun. Intenţia, hotărârea şi starea de luciditate până în ultimul moment erau evidente.

  Medicii noştri, după autopsie, au respins categoric ipoteza unei stări preexistente de alienare mintală.

  La Tihon (Spovedania lui Stavroghin)

  I.

  Nikolai Vsevolodovici nu dormi în noaptea aceea. Până la ziuă el şezu pe divanul său, îndreptându-şi uneori o privire fixă spre un colţ din spatele scrinului. Lampa lui arse toată noaptea. Spre orele şapte dimineaţa adormi, tot şezând, şi atunci când Aleksei Egorâci, după un vechi obicei, veni cu cafeaua exact la ora nouă şi jumătate şi îl trezi, el păru neplăcut surprins că putuse să doarmă atât de târziu. Bău repede cafeaua, se îmbrăcă şi ieşi cu pas grăbit. Când Aleksei Egorâci îl întrebă prudent: „Care sunt poruncile dumneavoastră?”, el nu răspunse nimic. Cutreieră străzile cu ochii plecaţi, profund preocupat; din când în când doar, când îşi ridica privirea, părea că e prada unei agitaţii greu de definit, dar penibilă. La o răscruce de drumuri, nu prea departe de casă, un grup de vreo cincizeci de oameni îi tăie drumul. Înaintau liniştiţi, aproape în tăcere, păstrând o oarecare ordine în rânduri.

  Lângă prăvălia unde trebui să aştepte puţin, cineva îi spuse: „Ăştia sunt muncitorii de la Şpigulin”. De-abia dacă luă în seamă cele spuse. În cele din urmă, pe la zece şi jumătate, ajunse la poarta cea mare a mănăstirii noastre purtând hramul Fecioarei de la Spasso-Evfimi, la ieşirea din oraş, lângă râu. Se opri atunci brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva, îşi pipăi repede şi îngrijorat buzunarul de la piept şi zâmbi. Intrând în curte, îi ceru primului novice pe care îl întâlni să-l conducă până la episcopul Tihon, care trăia retras la această mănăstire. Novicele îl conduse cu multe plecăciuni. La capătul unei clădiri lungi, cu două etaje, un călugăr voinic cu părul cărunt îl preluă energic şi îl conduse pe un coridor lung, fără să înceteze să-l salute (cum era foarte gras şi nu se putea apleca bine, scutura capul cu o mişcare scurtă şi regulată). Cu toate că Stavroghin înainta fără să se lase rugat, el îl invita mereu să-l urmeze. Nu înceta de asemenea să-i pună întrebări şi să vorbească de părintele arhimandrit; neprimind nici un răspuns, devenea din ce în ce mai respectuos. Stavroghin băgă de seamă că era cunoscut în mănăstire, cu toate că, pe cât îşi putea aminti, nu mai fusese pe acolo din copilărie. Când cei doi bărbaţi ajunseră la uşa de la capătul coridorului, călugărul o deschise cu un gest autoritar, îl întrebă pe un ton familiar pe slujitorul care se repezise dacă se putea intra şi, fără să mai aştepte răspunsul, deschise larg uşa şi lăsă să intre „oaspetele lui drag”. Mulţumindu-i-se, se făcu imediat nevăzut, parcă ar fi luat-o la goană.

  Nikolai Vsevolodovici intră într-o cameră strâmtă; aproape imediat după aceea, în pragul uşii camerei învecinate îşi făcu apariţia un bărbat înalt şi slab, în vârstă de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un anteriu ordinar, cu o figură cam bolnăvicioasă, o privire stranie, timidă şi un zâmbet nehotărât pe buze. Acesta era Tihon, despre care Nikolai Vsevolodovici auzise pentru prima oară de la Şatov şi pe seama cui culesese el mai apoi diferite informaţii. Aceste informaţii erau contradictorii, însă toate aveau o trăsătură comună: cei care îl iubeau pe Tihon, cât şi cei care nu-l iubeau (erau şi din aceştia) treceau sub tăcere ceva; cei care nu-l iubeau, din dispreţ, iar adepţii săi, chiar cei înfocaţi, dintr-un soi de discreţie; voiau parcă să ascundă o slăbiciune, o manie nevinovată.

  Nikolai Vsevolodovici aflase că locuia la mănăstire de şase ani şi că era deseori vizitat (de oameni din popor, dar şi de oameni de cel mai înalt rang), că avea admiratori înfocaţi, chiar la Petersburg, şi mai ales admiratoare. Dar el îl mai auzise şi pe unul dintre cei mai vârstnici şi importanţi membri ai clubului nostru, un om foarte cuvios, declarând că „Tihon acesta este aproape nebun; în orice caz, e un om neînsemnat şi, fără îndoială, un beţiv”. Trebuie să spun că această ultimă învinuire era cu desăvârşire neîntemeiată şi că Tihon suferea numai de reumatism la picioare şi uneori de convulsii nervoase. Nikolai Vsevolodovici mai aflase că fie dintr-o slăbiciune de caracter, fie dintr-o neglijenţă de neiertat şi incompatibilă cu demnitatea sa, episcopul pensionar nu reuşise să-şi impună în mănăstire respectul cuvenit