la şederea la Uri; pur şi simplu plec. N-am ales anume acest loc sumbru. De Rusia nu mă leagă nimic, totul îmi este străin ca şi pretutindeni. E adevărat, mai mult decât în orice altă parte nu mi-a plăcut să trăiesc în Rusia; dar nici chiar aici n-am fost în stare să prind ură împotriva a ceva!

  Mi-am încercat peste tot forţele. M-ai sfătuit s-o fac pentru „a mă cunoaşte pe mine însumi”. Încercările făcute asupra mea însumi şi cele cu caracter de demonstraţie faţă de alţii dovedeau, ca şi altădată în cursul vieţii mele, că această forţă este nelimitată. Sub ochii dumitale am suportat palma dată de fratele dumitale; mi-am recunoscut căsătoria în mod public. Dar ce să fac eu cu această forţă, n-am întrezărit niciodată şi nicăieri o cale, nu văd nici acum, cu toate încurajările şi cu toată aprobarea dumitale din Elveţia, în care eram încrezător. La fel ca şi înainte şi întotdeauna, sunt capabil să doresc a săvârşi o faptă bună şi a simţi o plăcere în urma ei; dar totodată şi concomitent doresc şi răul, simţind şi atunci o plăcere. Dar amândouă aceste sentimente ca de obicei sunt totdeauna prea mărunte, iar cele puternice nu se ivesc niciodată. Dorinţele mele sunt prea minore; nu mă pot călăuzi. Pe un trunchi de copac se poate trece înot râul, dar pe o surcea, nu. O spun asta ca să nu-ţi închipui că plec la Uri nutrind cine ştie ce speranţe.

  Ca şi până acum, nu învinuiesc pe nimeni. Am încercat desfrâul cel mai neruşinat şi mi-am irosit în el forţele; dar nu-mi place şi n-am vrut desfrâul. În ultimul timp ochii dumitale au stat de veghe asupra mea. Ştii că mă uitam cu ură până şi la nihiliştii noştri, din invidie pentru speranţele lor? Te-ai temut însă degeaba: nu eram în stare să devin tovarăş cu ei, pentru că nu puteam împărtăşi nimic din ce era al lor. Iar s-o fac în bătaie de joc sau de mânie, nu puteam, de asemenea, şi nu pentru că îmi era teamă de ridicol, n-aş putea să mă sperii de ridicol, ci pentru că mi-am format totuşi deprinderi de om bine crescut, şi îmi provoca scârbă. Dacă aş fi simţit însă mai multă mânie şi invidie faţă de ei, poate că m-aş fi asociat lor. Judecă şi dumneata cât de uşor îmi era şi cât m-am frământat!

  Scumpă prietenă, fiinţă gingaşă şi generoasă, pe care am ghicit-o în tine! Poate că visezi să-mi dăruieşti atâta iubire şi să reverşi asupra mea atâta frumuseţe din sufletul dumitale minunat, încât speri prin aceasta să mă pui, în sfârşit, în faţa unui scop? Nu, e mai bine să fii mai prudentă: dragostea mea va fi tot atât de măruntă, meschină, ca şi eu însumi, iar dumneata vei fi nefericită. Fratele dumitale mi-a spus o dată că cel ce-şi pierde legătura cu pământul natal îşi pierde şi zeii, adică toate scopurile sale. Orice poate fi discutabil până la infinit, dar din mine nu a răzbit decât negarea, fără nici un fel de generozitate şi fără nici un fel de forţă. Aşadar, nici măcar o negare adevărată n-am fost în stare să întruchipez. Totul şi întotdeauna n-a fost decât meschin şi fără vlagă. Supragenerosul Kirillov n-a suportat ideea şi s-a împuşcat; dar eu îmi dau seama că a fost atât de generos pentru că nu era în toate minţile. Eu nu sunt capabil să-mi pierd raţiunea vreodată şi nu sunt în stare să cred vreodată într-o idee, în măsura în care a crezut el. Nici chiar să mă preocupe o idee în aceeaşi măsură nu sunt în stare. Niciodată, niciodată nu voi fi capabil să mă împuşc.

  Îmi dau seama că ar trebui să mă omor, să mă înlătur de pe suprafaţa pământului ca pe o gânganie respingătoare, dar mă tem de sinucidere, pentru că mi-e frică să arăt mărime sufletească. Ştiu că va fi încă o înşelăciune, ultima înşelăciune într-un şir nesfârşit de înşelăciuni. Ce folos să te înşeli pe tine însuţi, numai pentru a face pe generosul? Nu sunt capabil de indignare sau ruşine şi, prin urmare, nici de disperare.

  Iartă-mă că-ţi scriu atât de mult. Mi-am revenit, şi cu totul întâmplător. În starea în care mă aflu şi o sută de pagini n-ar fi de ajuns, dar şi zece rânduri sunt suficiente. Ajung şi zece rânduri pentru o chemare să-mi fii „soră de caritate”.

  Din ziua plecării mele, locuiesc în casa şefului de staţie, a şasea gară din oraş. M-am împrietenit cu el cu ocazia unor chefuri acum cinci ani la Petersburg. Nimeni nu ştie că stau la el. Scrie-mi pe adresa lui. Alăturat anexez această adresă, Nikolai Stavroghin.

  Daria Pavlovna se repezi îndată şi-i arătă scrisoarea Varvarei Petrovna. Aceasta o citi, apoi o rugă pe Daşa s-o lase singură ca s-o mai recitească o dată; dar foarte repede, prea repede o chemă înapoi.

  — Pleci? întrebă ea sfioasă.

  — Plec, răspunse Daşa.

  — Pregăteşte-te! Plecăm împreună.

  Daşa o privi întrebătoare.

  — Ce rost mai are să rămân eu aici singură. Mă înregistrez şi eu la Uri şi voi trăi în defileu… Nici o grijă, nu vă stânjenesc cu nimic.

  Începură repede pregătirile pentru plecare ca să prindă trenul de amiază. Dar nu trecu nici o jumătate de oră, când apăru Aleksei Egorâci venind de la Skvoreşniki. Acesta raportă că Nikolai Vsevolodovici a sosit „deodată” acasă, cu trenul de dimineaţă, şi că se află la Skvoreşniki, dar „într-o asemenea stare, încât nu răspunde la întrebări; a trecut prin toate camerele şi apoi s-a încuiat în apartamentul dumisale”.

  — Fără porunca dumisale mi-am zis că trebuie să vin aici şi să vă raportez, adăugă Aleksei Egorâci, cu un aer foarte îngrijorat.

  Varvara Petrovna îl fixă cu o privire pătrunzătoare şi nu mai întrebă nimic. Imediat cupeul fu tras în faţa pridvorului şi Varvara Petrovna plecă împreună cu Daşa spre Skvoreşniki. În tot timpul cât merseră, se spune, îşi