arestat la Petersburg, unde reuşise să rămână timp de două săptămâni încheiate. Cu el s-a întâmplat un lucru aproape cu totul neverosimil, care nu-şi poate găsi o explicaţie plauzibilă. Se zice că avea un paşaport pe alt nume şi deci posibilitatea deplină de a reuşi s-o şteargă în străinătate, cu atât mai mult că se găsi asupra lui şi o sumă importantă de bani, şi totuşi rămăsese la Petersburg şi nu plecase nicăieri. Un timp umblase să-l găsească pe Stavroghin şi pe Piotr Stepanovici şi deodată se apucase să bea şi să ducă o viaţă desfrânată fără nici o măsură, ca omul care şi-a pierdut total raţiunea şi conştiinţa situaţiei sale. Fusese arestat la Petersburg undeva într-o casă de toleranţă şi în stare de ebrietate. Se aude că a dat dovadă de mult curaj, că în depoziţiile sale minte cum poate şi se pregăteşte să apară în faţa judecăţii cu un anumit aer solemn şi plin de speranţe (?); ba intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. Tolkacenko, arestat undeva prin judeţ la vreo zece zile după fuga sa, are o comportare mult mai cuviincioasă, nu minte, nu umblă cu şiretlicuri, declară tot ce ştie, nu caută să se justifice, îşi recunoaşte vina cu multă modestie, dar şi el manifestă o tendinţă spre oratorie; perorează mult şi cu plăcere, iar când vine vorba despre cunoaşterea poporului şi a elementelor lui revoluţionare (?), nu-şi poate refuza nicicum plăcerea de a poza şi epata. Se aude că şi el intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. În general, nici el, nici Liputin nu prea se arată intimidaţi, ceea ce mi se pare destul de straniu.

  Repet, afacerea nu este încheiată. Acum, după ce au trecut trei luni, societatea noastră a răsuflat, şi-a revenit, s-a lămurit, ba şi-a format şi o opinie proprie şi în aşa măsură încât unii îl consideră până şi pe Piotr Stepanovici aproape un geniu, în orice caz „un om cu aptitudini geniale”. „Ce organizaţie!” auzi spunându-se la noi la club cu degetul ridicat în sus. De altfel, o şi spun fără cine ştie ce gând anume, cu multă naivitate, şi nici nu sunt aşa de numeroşi măcar. Alţii, dimpotrivă, nu-i contestă o anumită acuitate a capacităţilor, dar subliniază totodată la el o totală necunoaştere a realităţii, o viziune cumplit de abstractă a stărilor, o dezvoltare diformă obtuză şi complet unilaterală, de unde şi acea superficialitate extraordinară de care a dat dovadă. În ce priveşte profilul său moral, toată lumea este de acord: aici nu încape nici o discuţie.

  Nici nu mai ştiu despre cine să mai amintesc, ca să nu fie uitat. Mavriki Nikolaevici a plecat nu se ştie unde. Bătrâna Drozdova s-a senilizat complet… Deşi îmi rămâne să mai povestesc un episod foarte sumbru, mă limitez la relatarea faptelor.

  Reîntorcându-se, Varvara Petrovna se opri în casa ei din oraş. Şi dintr-odată fu copleşită de veştile acumulate între timp, care o zguduiră profund. Se izolă complet încuindu-se în casă. Era seară; toată lumea se simţea foarte obosită şi se culcă devreme.

  A doua zi dimineaţa o slujnică îi înmână Dariei Pavlovna, cu un aer misterios, o scrisoare. Scrisoarea aceasta, după spusa ei, venise încă din ajun, dar la o oră târzie, când toată lumea dormea, încât nu îndrăznise s-o trezească. Nu sosise prin poştă; ci se primise direct la Skvoreşniki; un necunoscut i-o predase lui Aleksei Egorâci. Iar Aleksei Egorâci o adusese aseară, personal, îi înmânase scrisoarea şi imediat se întorsese la Skvoreşniki.

  Daria Pavlovna, cu inima palpitând, privi mult timp scrisoarea neîndrăznind s-o deschidă. Ştia de la cine este: îi scria Nikolai Stavroghin. Citi adresa de pe plic: „Lui Aleksei Egorâci pentru a fi transmisă Dariei Pavlovna, strict secret”.

  Iată conţinutul acestei scrisori, textual, fără nici o corectură în greşeli şi în stilul acestui senior rus, cu o instrucţie nedesăvârşită în ce priveşte gramatica rusă, în ciuda culturii lui europene:

  Dragă Daria Pavlovna, Cândva ţi-ai exprimat dorinţa de a-mi fi „soră de caritate” şi ţi-am promis atunci să te chem când va fi nevoie. Plec peste două zile şi nu mă mai întorc. Vrei să vii cu mine?

  Anul trecut eu, după pilda lui Herzen, am obţinut cetăţenia cantonului Uri, fapt necunoscut nimănui. Mi-am cumpărat acolo o căsuţă. Mai am douăsprezece mii de ruble; vom pleca şi ne vom stabili acolo împreună pentru totdeauna. Nu mai vreau să plec de acolo nicăieri şi niciodată.

  Localitatea este deprimantă; un defileu; munţii înalţi de jur împrejur stânjenesc privirea şi gândurile. E un loc sumbru. L-am cumpărat fiindcă tocmai se oferea pentru vânzare. Dacă nu-ţi va plăcea, îl voi vinde şi voi cumpăra altundeva.

  Nu sunt sănătos, dar sper să scap de halucinaţii datorită aerului de acolo. Aceasta în ce priveşte starea mea fizică; cea morală o cunoşti; este într-adevăr totul?

  Ţi-am povestit multe din viaţa mea. Dar nu totul. Nici chiar dumitale nu ţi-am spus totul! Da, fiindcă veni vorba, confirm că în conştiinţă mă simt vinovat de moartea soţiei mele. Nu te-am mai văzut de atunci şi de aceea ţin să ţi-o confirm. Mă simt vinovat şi faţă de Lizaveta Nikolaevna; dar în privinţa aceasta dumneata eşti în cunoştinţă de cauză; ai prezis aproape totul.

  Mai bine să nu vii. Faptul că te chem la mine este o groaznică ticăloşie. Şi ce te-ar putea îndemna să-ţi îngropi viaţa alături de mine? Îmi eşti dragă, şi în momentele grele m-am simţit bine lângă dumneata. Numai în prezenţa şi în faţa dumitale puteam vorbi cu glas tare despre mine. Dar aceasta nu înseamnă nimic. Singură te-ai oferit să-mi fii „soră de caritate”, este expresia dumitale; ce rost are această jertfă? Gândeşte-te apoi că nu am nici o milă faţă de dumneata, dacă te chem, şi nici respect, dacă te aştept. Şi totuşi, te chem şi te aştept. În orice caz am nevoie de răspunsul dumitale, pentru că trebuie să plec foarte curând. Dacă va fi cazul voi pleca singur.

  Nu mă aştept la nimic de