şi ticăloşii”, el răspunse cu o grabă febrilă: „Pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor, pentru descompunerea sistematică a societăţii şi a tuturor principiilor; pentru a descuraja, a exaspera pe toată lumea şi provocând în felul acesta o derută şi un haos în societatea descompusă atinsă de maladia depresiunii, cinismului şi necredinţei, dar setoasă de a găsi o idee diriguitoare şi mânată de instinctul autoconservării – să fie luate brusc frâiele acestei societăţi în mână şi să fie ridicat steagul răzvrătirii şi cu sprijinul unei reţele întregi de grupuri de cinci, care între timp acţionau intens, convertind şi recrutând prozeliţi, să caute să găsească mijloace practice şi să dibuiască locurile vulnerabile de unde s-ar putea începe”. Îşi încheie spovedania prin afirmaţia că aici, în oraşul nostru, a fost organizată de Piotr Stepanovici prima astfel de încercare de a provoca în mod sistematic dezordinea, care să constituie, ca să zicem aşa, un fel de program de acţiune pentru viitor, ba chiar şi pentru restul de nuclee de câte cinci, dar că această din urmă afirmaţie nu este decât o deducţie a sa (a lui Leamşin), o supoziţie a sa personală şi că roagă să nu se uite acest lucru şi să se atragă atenţia celor în drept asupra faptului că el a lămurit toată chestiunea cu atâta sinceritate şi bună-credinţă şi că ar putea fi util poate şi pe viitor autorităţilor prin serviciile sale. La întrebarea precisă: câte nuclee de câte cinci există, răspunse că există un număr infinit de nuclee de câte cinci şi că toată Rusia este împânzită cu o reţea întreagă, şi eu cred că, deşi în această privinţă n-a putut aduce nici un fel de dovadă, răspunsul lui era absolut sincer. Prezentă numai programul tipărit al societăţii, imprimat în străinătate, şi proiectul de dezvoltare a sistemului de acţiuni viitoare, în ciornă, scris personal de Piotr Stepanovici. Se constată că despre „subminarea temeliilor” Leamşin cita textual din această foaie, fără a uita până şi punctele şi virgulele, ceea ce nu-l împiedică să revendice această idee drept a sa. Despre Iulia Mihailovna se exprimă destul de spiritual şi fără a fi întrebat, anticipând oarecum, că „ea este nevinovată, ci numai a fost dusă de nas”. E de remarcat totuşi că pe Nikolai Stavroghin îl excluse total de la orice amestec sau participare la societatea secretă, de la orice înţelegere cu Piotr Stepanovici. (Leamşin habar n-avea despre speranţele tainice, atât de ridicole pe care le nutrea Piotr Stepanovici în privinţa lui Stavroghin.) Asasinarea Lebeadkinilor, după afirmaţia lui, fusese organizată numai de Piotr Stepanovici singur, fără participarea lui Nikolai Vsevolodovici, cu scopul viclean de a-l atrage pe acesta într-o crimă şi deci de a căpăta asupra lui un ascendent, adică de a-l face să depindă de Piotr Stepanovici; dar în loc de recunoştinţă, pe care miza desigur şi cu multă uşurinţă Piotr Stepanovici, uneltirile lui provocară nu numai indignarea, ba chiar şi disperarea în inima „nobilă” a lui Nikolai Vsevolodovici. Îşi încheie relatările despre Stavroghin la fel de grăbit şi fără să fie întrebat, printr-o aluzie intenţionată, probabil, că acesta este, pare-se, un personaj important, dar că asupra acestei chestiuni planează un mare secret; că se află în acest oraş, ca să zicem aşa, incognito, că are anumite însărcinări şi că probabil va mai veni în oraşul nostru de la Petersburg (Leamşin era convins că Stavroghin se află la Petersburg), dar în alt chip şi într-o ambianţă cu totul deosebită, în anturajul unor persoane despre care, posibil, se va auzi şi la noi curând, şi că toate acestea el le auzise de la Piotr Stepanovici, „duşmanul ascuns al lui Nikolai Vsevolodovici”.

  Nota bene. După două luni Leamşin mărturisi că-l apărase atunci pe Stavroghin intenţionat, contând pe protecţia lui şi sperând că acesta va obţine de la Petersburg pentru el o atenuare a pedepsei cu două grade, iar la plecarea în deportare îi va da bani şi scrisori de recomandare. Din această mărturisire reiese că el într-adevăr îşi făcuse o imagine exagerată asupra poziţiei lui Nikolai Stavroghin.

  În aceeaşi zi, bineînţeles, fu arestat şi Virghinski, iar în pripă şi întreaga familie. (Arina Prohorovna, sora, mătuşa ei, ba şi studenta, care astăzi se află de mult liberă; se zice chiar că Şigaliov va fi negreşit eliberat şi el în scurt timp, întrucât nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de acuzaţi; de altfel, nu redau decât ceea ce se vorbeşte.) Virghinski mărturisi dintr-odată tot: zăcea bolnav cuprins de febră mare în momentul arestării. Se zice că se simţi aproape bucuros: „Mi s-a luat o piatră de pe inimă”, ar fi zis el. Se povesti că a dat depoziţii sincere, dar şi cu oarecare demnitate, şi n-a renunţat la niciuna dintre „speranţele sale luminoase”, blestemând totodată calea politică (spre deosebire de cea socială), pe care se lăsase atras atât de imprudent şi de nesăbuit, prins „de iureşul unui concurs de împrejurări”. Comportarea lui cu prilejul asasinatului este interpretată ca o circumstanţă atenuantă şi se pare că şi el poate spera într-o îndulcire a sorţii sale. Cel puţin aşa se vorbeşte la noi.

  Nu cred însă că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla în ce priveşte soarta lui Erkel. Acesta, chiar din momentul arestării sale, preferă să tacă sau, pe cât i se păru posibil, să denatureze adevărul. Nu lăsă să-i scape nici un cuvânt de căinţă sau de regret. Or, tocmai el suscitase, până şi la cei mai severi judecători, o oarecare simpatie, prin tinereţea sa, prin incapacitatea lui totală de a se apăra, prin faptul incontestabil că a fost o victimă fanatizată a unui aventurier politic; dar mai ales prin atitudinea sa cu adevărat filială faţă de maică-sa căreia, după cum s-a constatat, îi trimitea aproape jumătate din leafa lui destul de mizeră. Această mamă acum e la noi; o femeie slabă şi bolnavă, îmbătrânită înainte de vreme; plânge şi literalmente se tăvăleşte la picioarele autorităţilor, implorând cruţarea fiului ei. Nu se ştie cum se va termina, dar faţă de Erkel la noi foarte multă lume manifestă multă compătimire.

  Liputin a fost