că se întâmplă ceva rău, se gândi să alerge acasă, dar se opri în poartă şi o trimise pe îngrijitoare „să întrebe în clădirea de alături la domnul de acolo dacă Maria Ignatievna nu este la dumnealui sau dacă ştie ceva despre dânsa”. Îngrijitoarea se întoarse zbierând ca apucata de răsuna strada. Convingând-o să nu strige şi să nu spună nimănui nimic prin argumentul consacrat: „Te vor chema în judecată”, Arina Prohorovna părăsi curtea în cea mai mare grabă.

  Bineînţeles, chiar în dimineaţa aceea, ea trebui să dea o declaraţie ca moaşă a lehuzei, din care însă autorităţile nu aflară prea mare lucru: cu vocea calmă şi multă precizie ea povesti tot de a văzut şi a auzit la Şatov, dar despre cele întâmplate în afară de locuinţa acestuia declară că nu ştie şi nu înţelege nimic.

  E lesne de închipuit ce tămbălău se iscă în tot oraşul. O nouă „istorie”, un nou asasinat! Dar aici lucrurile se înfăţişau puţin în alt fel: devenea tot mai evident că exista, într-adevăr, o societate secretă de ucigaşi, incendiatori, revoluţionari, răzvrătiţi. Moartea îngrozitoare a Lizei, asasinarea soţiei lui Stavroghin, însuşi Stavroghin, incendiul, balul în beneficiul institutoarelor, dezmăţul din jurul Iuliei Mihailovna… Până şi dispariţia lui Stepan Trofimovici părea să constituie o enigmă. Multe, foarte multe şoapte circulau pe seama lui Nikolai Vsevolodovici. Spre sfârşitul zilei se află şi despre absenţa lui Piotr Stepanovici, dar, lucru ciudat, despre acesta se vorbea cel mai puţin. Cel mai mult însă în ziua aceea se vorbi despre „senator”. În faţa casei Filippov aproape tot timpul s-au îmbulzit în dimineaţa aceea o mulţime de oameni. Într-adevăr, autorităţile se lăsară induse în eroare de biletul lui Kirillov. Crezură în afirmaţia că Şatov a fost ucis de Kirillov, ca şi în „sinuciderea” ucigaşului. Totuşi, în pofida dezorientării iniţiale, autorităţile nu-şi pierdură complet cumpătul. Cuvântul „parc”, de pildă, atât de vag inserat în biletul lui Kirillov, nu derută pe nimeni, cum sconta Piotr Stepanovici. Poliţia se deplasă imediat la Skvoreşniki, şi nu numai pentru faptul că singurul parc existent în localitate era cel de acolo şi nicăieri în altă parte în jurul oraşului nu se afla altul, ci oarecum instinctiv, deoarece toate grozăviile din ultimele zile, direct sau indirect, erau într-o legătură oarecare cu Skvoreşniki. Cel puţin aşa cred. (Notez că Varvara Petrovna, dis-de-dimineaţă, şi fără să fi aflat ceva, plecase în urmărirea lui Stepan Trofimovici.)

  Corpul fu găsit în heleşteu chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, după urmele rămase la faţa locului; chiar pe locul unde fusese ucis Şatov se găsise şapca lui, uitată cu multă nesocotinţă de ucigaşi. Observaţii asupra felului cum a fost săvârşită crima, un examen minuţios medico-legal al cadavrului şi unele supoziţii treziră bănuiala, chiar de la primul pas, că era exclus ca ucigaşul, adică Kirillov, să nu fi avut şi complici. Se contura, aşadar, existenţa unei societăţi secrete sub conducerea lui Şatov şi Kirillov, legată de manifeste. Dar cine erau aceşti complici? La „ai noştri” nimeni nu se gândi câtuşi de puţin în ziua aceea. Se află că Kirillov ducea o viaţă singuratică şi izolată, încât împreună cu el într-adevăr ar fi putut să locuiască, după cum reieşea din bilet, atâtea zile Fedka, care era atât de căutat peste tot… Mai ales îi deprima pe toţi faptul că din toată încâlceala aceasta nu se putea trage nici o concluzie cât de cât închegată. E greu să-şi închipuie cineva la ce concluzii năstruşnice şi la ce speculaţii fanteziste s-ar fi ajuns în cele din urmă în rândurile societăţii noastre cuprinse de panică, dacă totul nu s-ar fi lămurit dintr-odată, chiar a doua zi, datorită lui Leamşin.

  Nu rezistase. Surveni la el acea stare pe care până la urmă şi Piotr Stepanovici începuse s-o presimtă. Dat în paza lui Tolkacenko, apoi a lui Erkel, toată ziua următoare el zăcu în pat, după toată aparenţa foarte cuminte, cu faţa întoarsă spre perete, fără a rosti nici un cuvânt şi aproape fără să răspundă când i se adresa cineva. În felul acesta nu aflase nimic în cursul zilei despre cele ce se petrec în oraş. Tolkacenko însă, care ştia deja tot ce se mai întâmplase, decise să-şi lepede rolul încredinţat lui de Piotr Stepanovici de a sta lângă Leamşin şi plecă din oraş în judeţ, adică fugi pur şi simplu: într-adevăr, îşi pierduseră cu toţii capul cum se exprimă despre ei cu multă profeţie Erkel. Notez între altele că şi Liputin în ziua aceea dispăru din oraş încă înainte de amiază. Dar cu acesta lucrurile se petrecură astfel, încât despre dispariţia lui autorităţile aflară abia a doua zi seara, când începură să se informeze la familia lui, speriată de această dispariţie şi care tăcuse de frică. Revin însă la Leamşin. Din clipa când rămase singur (Erkel, cu nădejdea în Tolkacenko, plecase mai înainte), fugi din casă şi, bineînţeles, curând află totul. Fără a mai trece pe acasă, el o luă razna încotro văzu cu ochii. Dar noaptea era atât de întunecoasă, iar întreprinderea lui atât de înspăimântătoare şi plină de încercări grele, încât străbătând două-trei străzi, hotărî să se întoarcă înapoi, încuindu-se iar în casă. Se pare că spre ziuă el încercă să se sinucidă; dar nu izbuti. Rămase astfel încuiat aproape până la prânz şi deodată porni în fugă direct la autorităţi. Se zice că s-ar fi târât în genunchi, plângând şi ţipând. Săruta podeaua şi striga că nu este demn nici să sărute cizmele funcţionarilor superiori în faţa cărora se afla. Reuşiră cumva să-l liniştească şi-i arătară multă bunăvoinţă. Interogatoriul dură se pare vreo trei ore.

  Mărturisi absolut totul, relată toate dedesubturile, tot ce ştia, toate amănuntele; uneori anticipa, grăbindu-se cu mărturisirile, relata până şi lucruri străine de cauză şi fără să fie întrebat. Se dovedi astfel că el cunoştea destul de multe şi înfăţişa destul de corect întreaga afacere: tragedia cu Şatov şi Kirillov, incendiul, moartea Lebeadkinilor etC. Trecură pe plan secundar. Pe primul plan apărură Piotr Stepanovici, societatea secretă, organizaţia, reţeaua. La întrebarea: „Pentru ce au fost comise atâtea omoruri, scandaluri