stinse cu încetul, ca o lumânare arsă până la capăt. Varvara Petrovna, după ce a îndeplinit rânduiala datinei prohodului, transportă corpul neînsufleţit al sărmanului ei prieten la Skvoreşniki. Mormântul lui se află în curtea bisericii şi este deja acoperit cu o lespede de marmură. Inscripţia şi grilajul îngrăditor urmau să fie făcute în primăvară.

  Absenţa cu acest prilej a Varvarei Petrovna ţinu cam vreo opt zile. Împreună cu dânsa şi alături în cupeul ei sosi şi Sofia Matveevna, care şi rămase, mi se pare, pentru totdeauna să stea cu dânsa. Notez că din momentul când Stepan Trofimovici îşi pierdu cunoştinţa (chiar în dimineaţa aceea), Varvara Petrovna o îndepărtă îndată din nou pe Sofia Matveevna, spunându-i să iasă din izbă, şi îl îngriji pe bolnav personal, singură până la sfârşit; iar după ce el îşi dădu sufletul, o chemă imediat înapoi. Nici un fel de obiecţii din partea acesteia, care se speriase groaznic de propunerea (mai bine zis porunca) de a locui totdeauna la Skvoreşniki, nu voi să ia în seamă Varvara Petrovna.

  — Prostii! O să merg şi eu cu tine să vindem Evanghelii. Nu mai am acum pe nimeni pe lume!

  — Dar aveţi un fiu, încercă s-o consoleze Salzfisch.

  — N-am nici un fiu! reteză Varvara Petrovna, şi a fost ca o profeţie.

  Capitolul al optulea.

  Încheiere.

  Toate mârşăviile şi crimele săvârşite ieşiră la iveală cu o repeziciune extraordinară, mult mai repede decât presupuse Piotr Stepanovici. Se începu prin aceea că nefericita Maria Ignatievna, în noaptea asasinării soţului ei, se trezi către ziuă şi văzând că Şatov lipseşte de lângă dânsa fu cuprinsă de o tulburare de nedescris. În casă împreună cu ea rămăsese o îngrijitoare angajată de Arina Prohorovna. Bătrâna femeie nu reuşea s-o liniştească şi cum se lumină de ziuă alergă la moaşă, asigurând-o pe Şatova că moaşa trebuie să ştie unde este soţul ei şi când se va întoarce. Între timp, Virghinskaia fu cuprinsă la rândul ei de o mare nelinişte: aflase de la soţul ei despre isprava nocturnă de la Skvoreşniki. Acesta se întorsese acasă cam după ora zece din noapte într-o stare îngrozitoare; frângându-şi mâinile, se aruncă cu faţa în jos pe pat, zguduit de un plâns convulsiv şi repetând mereu printre sughiţuri: „Nu este asta, nu; deloc nu este asta!”. Bineînţeles, în faţa stăruinţelor Arinei Prohorovna sfârşi prin a mărturisi totul – dar numai ei singură din toată casa. Arina Prohorovna îi porunci să rămână în pat, atrăgându-i atenţia cu severitate că „dacă vrea să plângă, s-o facă cu nasul în pernă, ca să nu audă nimeni, şi că va fi un prost dacă a doua zi se va da cumva de gol”. Profund îngrijorată, ea se apucă imediat să-şi ia numite măsuri de prevedere pentru orice eventualitate: toate hârtiile compromiţătoare, cărţile, ba poate şi manifestele izbuti să le ascundă sau să le distrugă fără urmă. Tot chibzuind însă, ajunse la concluzia că personal dânsa, sora ei, mătuşa şi studenta, poate chiar şi blegul ei de frăţior n-au de ce să se teamă. Când se pomeni dimineaţa cu îngrijitoarea Mariei Ignatievna, se duse la aceasta fără ezitare. De altfel, voia să afle cât mai repede dacă este adevărat ceea ce îi spusese aseară într-o şoaptă speriată şi nebună, care semăna mult cu un delir, soţul ei, despre anumite socoteli ale lui Piotr Stepanovici pe care acesta şi le făcuse cu privire la Kirillov în interesul cauzei comune.

  Dar sosise la Maria Ignatievna prea târziu: după plecarea îngrijitoarei, rămasă singură, aceasta nu mai putu rezista şi părăsind patul de lehuzie, trase pe dânsa ce se nimeri din îmbrăcăminte, ceva foarte uşor se pare şi nepotrivit cu anotimpul, şi porni singură spre clădirea-anexă unde locuia Kirillov, făcându-şi socoteala că acesta poate să-i spună mult mai precis decât alţii ceva despre soţ. E lesne de închipuit ce impresie făcu asupra lehuzei tot ce văzu ea acolo. E de notat că ea nu citi scrisoarea lui Kirillov lăsată pe masă la vedere, desigur din cauza spaimei în care se afla. Se întoarse în fugă în odăiţă, apucă în braţe pruncul şi porni cu el pe stradă. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă. Nici un trecător nu se vedea pe strada aceasta izolată. Alergând astfel, prin noroiul rece şi lipicios, şi sufocându-se, ea încercă în sfârşit să bată la uşile oamenilor; într-o casă nu-i răspunse nimeni, într-o altă casă oamenii dinăuntru zăboviră mult până să-i deschidă; ea renunţă şi de nerăbdare începu să bată la uşa altei case. Nimerise tocmai în casa negustorului nostru Titov.

  Aci provocă o mare zarvă, zbierând şi susţinând fără noimă că „soţul ei a fost ucis”. Titov îl cunoştea pe Şatov şi ceva din istoria lui; oamenii fură îngroziţi de faptul că ea, a doua zi după naştere, după cum reieşea din vorba ei, alerga îmbrăcată atât de uşor şi pe o vreme atât de rece pe străzi cu pruncul abia învelit în braţe. Se gândiră la început că e în stare de febră, cu atât mai mult cu cât nu se putea înţelege cine a fost omorât, Kirillov sau soţul ei? Dându-şi seama că nu e crezută, ea voi să fugă mai departe, dar fu oprită cu forţa şi se zice că se zbătea şi zbiera groaznic cu acest prilej. Se duseră să cerceteze casa Filippov şi peste două ore sinuciderea lui Kirillov şi biletul lui lăsat înainte de moarte ajunseră cunoscute întregului oraş. Poliţia veni s-o întrebe pe lehuză, care era încă lucidă; cu acest prilej se constată însă că ea nu citise biletul lui Kirillov şi nu se putea explica de ce crezuse că şi soţul ei fusese omorât; nu reuşiră să scoată nimic de la ea. Atâta doar că striga mereu că „dacă acela este ucis şi soţul ei este ucis; au fost împreună!” Către amiază ea îşi pierdu cunoştinţa, din care nu-şi mai reveni, şi peste trei zile muri. Copilul răcit murise înaintea ei. Arina Prohorovna, negăsind-o în camera ei pe Maria Ignatievna şi nici pe copil, dându-şi seama