— Prostii, prostii! strigă ea crezând că el refuză. Acum nu mai e momentul pentru glume. Ne-am distrat destul.

  — Dar… sunt chiar aşa de grav bolnav?

  Îngândurat, se învoi. Şi, în general, cu multă surprindere am aflat pe urmă de la Varvara Petrovna că nu se speriase deloc la gândul morţii. Poate că nici nu crezuse în el şi continua să-şi considere boala drept ceva cu totul trecător.

  Se mărturisi şi se împărtăşi cu multă plăcere. Toată lumea, inclusiv Sofia Matveevna şi servitorii, veniră să-l felicite de sfânta împărtăşanie. Toţi până la unul plângeau stăpânindu-se, privind faţa slăbită şi istovită a bolnavului, buzele lui palide şi tremurătoare.

  — Oui, mes amis, şi mă miră numai că vă bateţi capul atâta cu mine. Mâine probabil că voi fi în picioare şi noi… vom pleca… Toute cette cérémonie… faţă de care, bineînţeles, îmi manifest cele cuvenite… a fost…

  — Te rog, părinte, să rămâi negreşit lângă bolnav, îl opri cu repeziciune Varvara Petrovna pe preot care-şi scotea odăjdiile. Imediat după ce se va servi ceaiul, te rog să-i vorbeşti despre cele dumnezeieşti, ca să-i întăreşti credinţa.

  Preotul începu să-i vorbească; toată lumea şedea în jurul patului.

  — În vremea noastră încărcată de păcate, începu preotul cu glas lin, ţinând ceaşca de ceai în mâini, credinţa în Cel-de-Sus este singurul refugiu al neamului omenesc în lumea aceasta plină de griji şi încercări, precum şi în speranţa fericirii veşnice, făgăduită celor drepţi…

  Stepan Trofimovici păru că se înviorează brusc; un surâs fin miji pe buzele sale.

  — Mon pčre, je vous remercie, et vous ętes bien bon, mais…

  — Nici un mais, nici un mais! strigă Varvara Petrovna smulgându-se de pe scaunul ei. Părinte, i se adresă ea preotului, ai în faţa dumitale un om… peste o oră va trebui iar să-l împărtăşeşti! Iată ce fel de om este dumnealui!

  Stepan Trofimovici zâmbi reţinut.

  — Dragii mei prieteni, zise el, am nevoie de prezenţa lui Dumnezeu fie chiar şi pentru faptul că este singura fiinţă care poate fi veşnic iubită…

  Nu se ştie, se pătrunsese într-adevăr de credinţă sau ceremonia solemnă a împărtăşaniei îl zguduise într-atât, încât răscolise receptivitatea artistică a firii sale, fapt este că el rosti câteva cuvinte absolut contrare convingerilor sale de până atunci, cu toată fermitatea şi, se zice, cu multă emoţie.

  — Nemurirea mea este necesară fie chiar şi prin aceea că Dumnezeu nu va voi să săvârşească o nedreptate şi să stingă de tot flacăra dragostei faţă de el, odată aprinsă în inima mea. Şi ce poate fi mai scump decât dragostea? Dragostea este mai presus de existenţă, dragostea este încununarea existenţei, şi cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie subordonată? Dacă m-am pătruns de dragoste faţă de el şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este posibil oare ca el să stingă în mine şi prin mine această dragoste şi să ne transforme pe amândoi în zero? Dacă există Dumnezeu, eu sunt nemuritor! Voilŕ ma profession de foi!

  — Dumnezeu există, Stepan Trofimovici, crede-mă, există, îl implora Varvara Petrovna, leapădă-te, renunţă la toate aceste prostii măcar o dată în viaţă! (Se pare că ea nu prea înţelesese această profession de foi a lui.)

  — Draga mea prietenă, se însufleţea el tot mai mult, deşi vocea i se întrerupea des, draga mea prietenă, când am înţeles… tâlcul vorbei despre celălalt obraz întors, am înţeles totodată şi încă ceva… J’ai menti toute ma vie, toată, toată viaţa! Aş fi vrut… de altfel, mâine… mâine plecăm cu toţii.

  Varvara Petrovna izbucni în plâns. El căuta pe cineva cu privirea.

  — Iat-o, iat-o, e aici! o prinse ea de mână pe Sofia Matveevna şi o aduse lângă el. El zâmbi înduioşat.

  — O, aş fi vrut mult să trăiesc iar! strigă el din nou cu o energie neaşteptată. Fiecare minut, fiecare clipă de viaţă trebuie să fie pentru fericirea omului… Trebuie, trebuie neapărat! Este o datorie a omului însuşi să facă să fie astfel; este o lege pentru el, o lege ascunsă, dar negreşit existentă… O, aş fi vrut să-l văd pe Petruşca… şi pe ei toţi… şi pe Şatov!

  Notez că despre Şatov nimeni dintre ei nu ştia încă nimic, nici Daria Pavlovna, nici Varvara Petrovna, nici chiar Salzfisch, venit ultimul din oraş. Stepan Trofimovici se tulbura tot mai mult şi mai mult, în mod dureros, peste puterile lui.

  — Ideea că există ceva infinit mai drept şi mai ferice decât mine mă umple şi pe mine de o duioşie nemăsurată şi de glorie, o, oricine aş fi eu, orice aş fi făcut eu! Pentru om mult mai necesar decât conştiinţa propriei fericiri este să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o fericire perfectă şi netulburată pentru toţi şi pentru toate… Întreaga lege a existenţei umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit de măreţ. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreţ, ei nu vor accepta să trăiască şi vor muri pradă disperării. Incomensurabilul şi infinitul sunt tot atât de necesare omului, ca şi acea mică planetă, pe care el vieţuieşte… Dragii mei prieteni, toţi, toţi: trăiască Măreaţa Idee! Veşnică şi incomensurabilă Idee! Orice om, oricine ar fi el, are nevoie să se închine în faţa a ceea ce reprezintă Măreaţa Idee. Chiar şi omul cel mai mărginit are nevoie de ceva măreţ. Petruşca… o, cum aş vrea eu să-i văd pe toţi! Ei nu ştiu, nu ştiu că şi în ei este cuprinsă aceeaşi veşnică Măreaţă Idee!

  Doctorul Salzfisch nu asistase la ceremonie. Intrând pe neaşteptate, el se îngrozi şi împrăştie imediat această adunare, insistând ca bolnavul să nu fie tulburat.

  Stepan Trofimovici decedă după trei zile, dar într-o stare de inconştienţă totală. Se