eu… ai nevoie de linişte; trebuie să dormi, neapărat să dormi, închide ochii. Ah, Dumnezeule, el poate că vrea să mănânce! Ce mănânci? Ce mănâncă el! Ah, Dumnezeule, unde e aia? Unde e ea?

  Se iscă iar o mare agitaţie. Dar Stepan Trofimovici bâigui cu glasul slăbit că ar dormi într-adevăr une heure, şi după aceea – un bouillon, un thé… enfin il est şi heureux. Îşi lăsă capul pe pernă şi într-adevăr părea că adormise. (Probabil se prefăcu.) Varvara Petrovna mai aşteptă puţin şi ieşi în vârful picioarelor din despărţitură.

  Se aşeză în odaia gazdelor, alungându-i afară pe cei de acolo şi porunci Dariei s-o cheme pe aia. Şi începu un interogatoriu cumplit.

  — Povesteşte-mi acum, draga mea, toate amănuntele; aşază-te aici lângă mine, aşa. Ei?

  — L-am întâlnit pe Stepan Trofimovici…

  — Aşteaptă, stai. Te previn că dacă vei minţi sau vei ascunde ceva, te găsesc şi sub pământ. Aşadar?

  — Eu şi cu Stepan Trofimovici… îndată ce am ajuns la Hatovo… bâigui aproape sufocându-se Sofia Matveevna.

  — Aşteaptă, taci, stai: ce trăncăneşti? Mai întâi şi întâi cine eşti şi ce hram porţi?

  Sofia Matveevna povesti cu chiu cu vai, de altfel în foarte puţine cuvinte, despre viaţa ei, începând cu Sevastopolul. Varvara Petrovna o asculta în tăcere, stând drept pe scaun, uitându-se sever şi fix în ochii povestitoarei.

  — Dar de ce eşti aşa speriată? Ce te tot uiţi în pământ? Îmi plac oamenii care se uită drept în ochi şi ţin piept cu vorba discutând cu mine. Continuă.

  Sofia Matveevna povesti apoi cum l-a întâlnit, despre cărţi, cum Stepan Trofimovici a cinstit o ţărancă cu rachiu…

  — Aşa, aşa, să nu uiţi nici un amănunt, o încurajă Varvara Petrovna.

  În sfârşit, cum au plecat şi cum Stepan Trofimovici i-a tot vorbit „complet bolnav” şi cum aici şi-a povestit toată viaţa chiar de la început, timp de mai multe ore.

  — Spune-mi ce ţi-a povestit despre viaţa lui.

  Sofia Matveevna, aici, nu mai ştiu ce să-i spună.

  — Nici nu ştiu ce să spun, murmură ea aproape plângând, aproape că n-am înţeles nimic.

  — Minţi, nu se poate să nu fi înţeles chiar nimic.

  — Despre o doamnă nobilă cu părul negru a vorbit mult, roşi până în vârful urechilor Sofia Matveevna, deşi observase că Varvara Petrovna are părul bălai şi nu seamănă deloc cu acea „brunetă”.

  — Cu părul negru? Şi ce anume a spus? Vorbeşte!

  — Cum că această doamnă nobilă era tare îndrăgostită de dumnealui, toată viaţa, douăzeci de ani; dar nu îndrăznea să-i mărturisească reţinându-se în faţa dumnealui, pentru că era foarte grasă…

  — Imbecilul! reteză îngândurată, dar hotărâtă, Varvara Petrovna.

  Sofia Matveevna plângea acum cu lacrimi.

  — Nu sunt în stare să povestesc nimic, fiindcă eram cuprinsă de spaimă pentru dumnealui şi nu puteam înţelege deoarece dumnealui este un om atât de inteligent…

  — Despre inteligenţa lui n-ai nas ca să judeci. Ţi-a propus să te ia în căsătorie?

  Femeia se cutremură.

  — S-a îndrăgostit de tine? Vorbeşte! Ţi-a propus să te ia în căsătorie? strigă poruncitor Varvara Petrovna.

  — Aproape că aşa a fost, sughiţă printre lacrimi cealaltă. Numai că eu n-am luat în seamă vorbele lui, din cauza stării de boală în care se afla, adăugă ea cu fermitate, ridicând ochii.

  — Cum te cheamă: adică numele tău şi al tatălui?

  — Sofia Matveevna.

  — Ei bine, să ştii, Sofia Matveevna, că este omul cel mai păcătos, cel mai neserios… Doamne, Doamne! Mă consideri drept o mizerabilă?

  Cealaltă holbă ochii.

  — O mizerabilă, o tirană? Care i-a distrus viaţa?

  — Cum se poate aşa ceva, când văd că şi dumneavoastră plângeţi?

  Într-adevăr, ochii Varvarei Petrovna erau înlăcrimaţi.

  — Hai, şezi, şezi, nu te teme. Priveşte-mă drept în ochi încă o dată; de ce roşeşti? Daşa, vino încoace şi te uită la dânsa: cum crezi, are o inimă cinstită…

  Şi spre mirarea sau mai marea spaimă a Sofiei Matveevna, ea îi mângâie obrazul.

  — Păcat numai că eşti o proastă. Prea proastă pentru vârsta ta. Bine, drăguţă, voi avea grijă de tine. Văd că totul n-a fost decât o prostie. Vei locui deocamdată lângă el, îţi voi închiria o locuinţă, iar de la mine vei avea asigurată masa, şi atâta tot… deocamdată.

  Sofia Matveevna încercă să spună speriată că trebuie să plece cât mai repede.

  — N-ai de ce să te grăbeşti. Îţi cumpăr toate cărţile, iar tu rămâi aici. Taci, nici un cuvânt. Dacă n-aş fi sosit eu, tot nu l-ai fi părăsit, nu?

  — În ruptul capului nu l-aş fi părăsit, zise Sofia Matveevna încet şi hotărât, ştergându-şi lacrimile.

  Doctorul Salzfisch a fost adus noaptea târziu. Era un bătrânel foarte respectabil şi un practician cu multă experienţă, care îşi pierduse la noi postul nu de mult din cauza unei certe cu superiorii săi. Din momentul acela Varvara Petrovna căuta în tot chipul să-l „protejeze”. Acesta îl examină cu multă atenţie pe bolnav, puse nişte întrebări şi cu multă prudenţă o informă pe Varvara Petrovna că starea „suferindului” este foarte gravă, din cauza complicaţiilor intervenite în mersul bolii, şi că trebuie să ne aşteptăm chiar şi „la deznodământul cel mai rău”. Varvara Petrovna, care în decursul celor douăzeci de ani se dezobişnuise chiar şi de a gândi că ar putea să intervină ceva serios şi grav în tot ce pornea personal de la Stepan Trofimovici, se simţi profund zguduită, ba şi păli.

  — Chiar aşa, nici o speranţă?

  — Nu există stări fără nici o speranţă, dar…

  Varvara Petrovna nu se mai culcă să se odihnească, toată noaptea aşteptând cu nerăbdare să se facă ziua. În clipa când bolnavul deschise ochii revenindu-şi (era deplin conştient, deşi forţele-i scădeau vizibil de la o oră la alta), i se adresă pe tonul cel mai hotărât:

  — Stepan Trofimovici,