auzite de la Anisim. Ascultându-l pe acesta şi mai ales amănuntele plecării la Ustievo împreună cu o oarecare Sofia Matveevna într-o brişcă, ea hotărî imediat să plece şi sosi pe urme proaspete la Ustievo. Nu ştia încă nimic despre boala lui Stepan Trofimovici.

  În curte răsună îndată glasul ei aspru şi poruncitor, încât până şi gazdele se speriară. Se oprise numai ca să întrebe şi să se informeze, convinsă că Stepan Trofimovici ajunsese de mult la Spasov; aflând însă că el este aici şi e bolnav, intră în izbă, cuprinsă de emoţie.

  — Unde e el? A, tu eşti! strigă ea văzând-o pe Sofia Matveevna, care tocmai apăruse în pragul primei camere. După faţa ta neruşinată mi-am dat seama că eşti tu. Afară, nemernico! Imediat să dispară din casa aceasta! Şterge-o, altminteri te trimit la închisoare. Ţineţi-o sub pază într-o altă casă. A mai stat ea la închisoare în oraş şi o să mai stea. Şi te rog, pe tine ca stăpân, să nu laşi pe nimeni să intre cât timp sunt eu aici. Sunt generăleasa Stavroghina şi ocup întreaga casă. Iar tu, scumpo, o să-mi dai socoteală de toate.

  Accentele cunoscute ale glasului ei îl zguduiră pe Stepan Trofimovici. Începu să tremure. Dar ea păşise deja în despărţitura unde era patul. Scânteind din ochi, trase cu piciorul scaunul şi, sprijinindu-se de spetează, îi strigă Daşei:

  — Aşteaptă alături lângă gazdă. Ce atâta curiozitate? Şi închide uşa bine după ce ieşi.

  Câtva timp ea îi scrută chipul speriat cu o privire sălbatică.

  — Ei, cum o mai duci, Stepan Trofimovici? Cum ai petrecut? lăsă ea deodată să-i scape o ironie furioasă.

  — Chčre, bâigui Stepan Trofimovici complet aiurit, am cunoscut viaţa rusească reală… Et je pręcherai l’Évangile…

  — Om ingrat şi neruşinat ce eşti! zbieră ea plesnindu-şi palmele. Nu ţi-a fost de ajuns că mă faci de râs, te-ai şi înhăitat… O, bătrân senzual şi neruşinat!

  — Chčre…

  Glasul i se tăie şi el nu mai putu să scoată nici o vorbă, uitându-se la dânsa cu nişte ochi căscaţi de spaimă.

  — Cine este ea?

  — C’est un ange… C’était plus qu’un ange pour moi, toată noaptea… O, nu ţipaţi la ea, n-o speriaţi, chčre, chčre…

  Varvara Petrovna sări deodată cu zgomot de pe scaun; se auzi strigătul ei speriat: „Apă, apă!”. Cu toate că el îşi revenise în fine, ea continua să tremure de frică şi se uita palidă la chipul lui schimonosit: abia acum pentru prima oară se dumiri dânsa despre gravitatea bolii.

  — Daria, îi şopti ea deodată Dariei Pavlovna, să plece imediat după doctor, după Salzfisch; să plece imediat Egorâci să tocmească aici cai, iar din oraş să vină cu un alt cupeu. La noapte să fie aici.

  Daşa se repezi să execute ordinul. Stepan Trofimovici se uita cu aceeaşi privire aiurită, speriată; buzele lui, aproape albe, tremurau.

  — Mai aşteaptă, Stepan Trofimovici, mai aşteaptă, dragul meu! îl îndemna ea ca pe un copilaş. Aşteaptă, aşteaptă puţin, se întoarce Daria îndată şi… ah, Dumnezeule, gazdă, gazdă, vino măcar tu aici, femeie!

  Nerăbdătoare, alergă personal s-o cheme pe stăpâna casei.

  — Imediat, imediat aia să fie adusă înapoi. Înapoi, înapoi!

  Din fericire, Sofia Matveevna nu apucase să plece şi tocmai ieşea pe poartă cu sacul şi cu legăturica ei. Fu adusă înapoi. Era atât de speriată, încât mâinile şi picioarele îi tremurau. Varvara Petrovna o prinse de mână ca uliul un puişor şi o târî cu repeziciune lângă Stepan Trofimovici.

  — Poftim. Iat-o. Nu ţi-am mâncat-o. Ai crezut că am şi mâncat-o.

  Stepan Trofimovici prinse mâna Varvarei Petrovna, o duse la ochi şi se porni în hohote de plâns bolnăvicios, isteric.

  — Ei bine, ei bine, linişteşte-te, linişteşte-te, dragul meu, hai, linişteşte-te! Dumnezeule, dar linişteşte-te odată, strigă ea ieşindu-şi din fire. O, cât mă chinuieşti, m-ai chinuit mereu, mereu!

  — Suflete bun, bâigui în sfârşit Stepan Trofimovici, adresându-i-se Sofiei Matveevna, mai aşteaptă puţin dincolo, drăguţo, vreau aici să spun ceva…

  Sofia Matveevna se grăbi să iasă îndată din cameră.

  — Chčre, chčre… se sufoca el.

  — Aşteaptă cu vorba, Stepan Trofimovici. Aşteaptă puţin până când îţi revii mai bine, odihneşte-te puţin. Poftim, bea apă. Dar aşteaptă, te rog!

  Varvara Petrovna se aşeză iar pe scaun. Stepan Trofimovici o ţinea strâns de mână. Îl obligă să stea astfel mult timp, fără să-l lase să scoată o vorbă. El îi duse mâna la buze şi începu s-o sărute. Ea îşi strânse dinţii privind undeva într-un colţ.

  — Je vous aimais! lăsă el să-i scape deodată.

  Niciodată nu auzise dânsa de la el un asemenea cuvânt, rostit în felul acesta.

  — Hm, făcu ea drept răspuns.

  — Je vous aimais toute ma vie… vingt ans!

  Ea continuă să tacă timp de vreo două-trei minute.

  — Dar când te pregăteai să te duci la Daşa, ţi-ai dat cu parfum, zise ea deodată într-o şoaptă înspăimântătoare.

  Stepan Trofimovici rămase înlemnit.

  — Ţi-ai pus cravată nouă…

  Se aşternu iar o tăcere de vreo două minute.

  — Ţi-aduci aminte de ţigară?

  — Draga mea prietenă, îngăimă el cuprins de spaimă.

  — Ţigara, în seara aceea, la fereastră… la lumina lunii… după chioşc… la Skvoreşniki? Îţi aduci aminte, îţi aduci aminte, sări ea din loc apucând de ambele colţuri perna lui şi scuturând-o împreună cu capul lui. Îţi aduci aminte, om laş, neserios veşnic, veşnic neserios ce eşti! şuieră dânsa în şoapta ei furioasă, stăpânindu-se să nu strige. Apoi trânti perna şi recăzu pe scaun, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Destul! reteză ea, încordându-se ţeapănă pe scaun. Cei douăzeci de ani au trecut, nu se mai întorc; şi eu sunt o proastă.

  — Je vous aimais, îşi împreună el mâinile iar.

  — Dar ce tot îi dai cu aimais şi aimais! Destul! sări ea din nou de pe scaun. Şi dacă nu adormi imediat, atunci