— Dar n-am să te părăsesc, Stepan Trofimovici, niciodată n-am să te părăsesc! îl prinse ea de mâini, strângându-i-le în ale ei, ducându-le la inimă, cu lacrimi în ochi, uitându-se la dânsul. („O milă sfâşietoare mă cuprinse în acea clipă”, relata ea.) Buzele lui se contractară într-un tremur convulsiv. Şi totuşi, Stepan Trofimovici, ce ne facem? N-ar fi mai bine să anunţăm pe careva dintre cunoscuţii dumneavoastră sau vreo rudă?

  Dar la auzul acestor cuvinte el păru atât de speriat, încât ea regretă amar stăruinţa aceasta repetată. Înfiorat şi tremurând, el o implora să nu cheme pe nimeni, să nu întreprindă nimic; îi cerea să-şi dea cuvântul şi repeta mereu: „Pe nimeni, pe nimeni! Numai noi singuri, numai noi doi, nous partirons ensemble”.

  Mai rău era că şi gazdele începuseră să se îngrijoreze, bodogăneau şi n-o lăsau în pace pe Sofia Matveevna. Ea achitase tot de ce cuvenea căutând să facă în aşa fel încât ei să vadă că au bani; pentru moment aceştia se potoliseră; dar stăpânul casei îi ceru „actele” lui Stepan Trofimovici. Bolnavul, cu un zâmbet dispreţuitor, arătă spre sacul lui minuscul; Sofia Matveevna găsi acolo ordinul lui de demitere şi încă alte acte de acest gen pe baza cărora trăise toată viaţa. Gazda nu se lăsa, stăruind că „dumnealui trebuie să fie dus undeva, pentru că aici nu e spital, iar dacă moare, cine ştie ce se întâmplă; ne luăm belea pe cap”. Sofia Matveevna încercă să deschidă vorba despre doctor, dar reieşea că dacă ar fi să cheme un doctor de la „gubernie” ar costa atât de mult, încât orice gând la un doctor părea irealizabil. Ea se întoarse deprimată la bolnavul ei. Stepan Trofimovici slăbea văzând cu ochii.

  — Citeşte-mi acum încă un pasaj… Despre porci, zise el deodată.

  — Poftim? se sperie nespus Sofia Matveevna.

  — Despre porci… Tot pe acolo… ces cochons… Mi-aduc aminte, demonii au intrat în porci şi toţi s-au înecat. Citeşte-mi acest pasaj negreşit; îţi voi spune pe urmă pentru ce. Vreau să-mi reamintesc cuvânt cu cuvânt. Am nevoie să ştiu cuvânt cu cuvânt.

  Sofia Matveevna cunoştea bine Evanghelia şi găsi imediat pasajul din Evanghelia lui Luca, pe care eu l-am pus ca epigraf la cronica mea. Îl voi reproduce şi aici:

  Şi era acolo o turmă mare de porci, care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

  SFÂNTA EVANGHELIE CEA DUPĂ LUCA, Cap. VIII, 32-36

  — Scumpa mea prietenă, zise Stepan Trofimovici profund tulburat, savez-vous, acest pasaj minunat şi extraordinar mi-a fost în viaţă o piatră de care m-am poticnit totdeauna… Dans ce livre… încât pasajul acesta l-am reţinut în memorie încă din copilărie. Acum însă mi-a venit un gând, une comparaison. Îmi vin acum tot felul de idei. Să vezi, ar fi exact ca Rusia noastră. Aceşti demoni, care ies din bolnav şi intră în porci, sunt toate tarele, racilele, toate miasmele, toate necurăţeniile, toţi demonii şi toţi drăcuşorii care s-au acumulat în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de veacuri! Oui, cette Russie, que j’aimais toujours. Dar o idee măreaţă şi o voinţă măreaţă o vor lumina de sus, ca pe acel demonizat, şi vor ieşi toţi demonii, toată necurăţenia, toată scârnăvia care s-au încuibat purulent pe suprafaţa ei… şi vor cere singure să intre în porci. De altfel, au şi intrat poate! Suntem noi, noi şi ceilalţi, şi Petruşa… et les autres avec lui, şi eu, poate, cel dintâi, în frunte, şi ne vom arunca, nebuni şi turbaţi, de pe stâncă în mare şi ne vom îneca cu toţii şi aşa se cuvine, pentru că nu suntem buni decât pentru aşa ceva. Dar bolnavul se va vindeca şi „se va aşeza la picioarele lui Iisus”… şi va privi în jurul său cu uimire… Scumpa mea, vous comprendrez aprčs. Iar acum gândul acesta mă tulbură nespus… Vous comprendrez aprčs… nous comprendrons ensemble.

  Începu să delireze şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa. Starea aceasta ţinu şi a doua zi. Sofia Matveevna şedea lângă el şi plângea; nu dormise trei nopţi la rând şi evita să apară în faţa gazdelor, care, o presimţea, puseseră ceva la cale. Salvarea veni abia a treia zi. În dimineaţa aceea Stepan Trofimovici îşi recăpătă cunoştinţa, o recunoscu pe Sofia Matveevna şi-i întinse mâna. Ea îşi făcu semnul crucii cu speranţa renăscută. El îşi exprimă dorinţa să se uite pe fereastră: „Tiens, un lac, zise el, ah, Dumnezeule, şi eu nu-l văzusem…” În clipa aceea în faţa izbei se auzi huruitul unei trăsuri şi prin casă se iscă o agitaţie nemaipomenită.

  III.

  Era Varvara Petrovna în persoană, sosită într-un cupeu de patru locuri, înhămat cu patru cai, însoţită de Daria Pavlovna şi de doi valeţi. Miracolul se întâmplase simplu: mort de curiozitate, Anisim, a doua zi după sosirea sa în oraş, trecuse pe la casa Varvarei Petrovna şi le povestise servitorilor că l-a întâlnit pe Stepan Trofimovici într-un sat, singur, că nişte ţărani l-au văzut mergând pe jos pe şosea şi că se îndrepta spre Spasov prin Ustievo, acum împreună cu o oarecare Sofia Matveevna. Întrucât Varvara Petrovna, cuprinsă de nelinişte, pusese deja să fie căutat prietenul ei fugar, cei din curte îi raportaseră îndată despre cele