simţi în sfârşit mai bine; se ridică în capul oaselor, îşi lăsă picioarele jos pe podea şi, fără să se gândească la nimic, se prăbuşi în faţa ei pe podea. Nu mai era însă îngenuncherea de mai înainte; pur şi simplu căzu la picioarele ei şi-i săruta poala rochiei…

  — Nu trebuie, nu merit eu asta, bâigui dânsa, încercând să-l ridice ca să-l culce în pat.

  — Salvatoarea mea, îşi împreună el mâinile privind-o cu veneraţie: vous ętes noble comme une marquise, iar eu, eu sunt un mizerabil! O, toată viaţa mea am fost un infam…

  — Liniştiţi-vă, îl imploră Sofia Matveevna.

  — Mai înainte ţi-am spus numai minciuni, de dragul gloriei, din răsfăţ, din trândăvie, totul, totul până la ultimul cuvânt a fost o minciună, o, ce mizerabil, mizerabil!

  În felul acesta holerina se transformă într-un alt acces, într-un acces de autoblamare isterică. Am mai amintit despre aceste accese cu prilejul relatării scrisorilor sale către Varvara Petrovna. Deodată el îşi aduse aminte de Lise, despre întâlnirea de ieri cu dânsa: „O, era îngrozitor şi se afla probabil într-o mare nenorocire, iar eu nici n-am întrebat-o, n-am aflat! Eram preocupat numai de mine însumi! O, ce s-o fi întâmplat cu dânsa, nu ştii cumva ce e cu dânsa?” o implora el pe Sofia Matveevna.

  Apoi începu să jure că „n-o va trăda”, că se va reîntoarce la dânsa (adică la Varvara Petrovna). „Noi ne vom apropia zilnic de pridvorul ei (adică împreună cu Sofia Matveevna), când ea urcă în cupeu pentru plimbarea ei matinală şi o vom privi discret… O, vreau ca dânsa să mă lovească în celălalt obraz; o aştept cu voluptate! Îi voi întoarce celălalt obraz al meu comme dans votre livre! Abia acum, abia acum am înţeles ce înseamnă să-ţi întorci celălalt… „obraz”. N-am fost niciodată în stare s-o înţeleg până acum!”

  Pentru Sofia Matveevna urmară două zile îngrozitoare din viaţa ei; şi astăzi îşi aduce aminte de aceste zile cutremurându-se. Stepan Trofimovici se îmbolnăvi atât de grav, încât nu mai fu în stare să ia vaporul, care de data aceasta sosise regulat, după itinerar, exact la ora două după-amiază; iar dânsa nu se simţi în stare să-l lase singur, renunţând şi ea să plece la Spasov. După cum spunea ea, Stepan Trofimovici se arătă chiar bucuros când vaporul plecă.

  — Foarte bine, admirabil, murmura el în aşternut, tot mă temeam că va trebui să plecăm. E atât de bine aici, nicăieri nu e mai bine ca aici… N-ai să mă laşi? O, dumneata nu m-ai părăsit!

  Dar „aici” nu era nici pe departe atât de bine. El nu voia să ştie nimic despre dificultăţile ei; capul lui era împuiat numai de fantezii. Iar boala şi-o considera o indispoziţie trecătoare, nu se gândea deloc la starea lui şi nu visa decât la momentul când vor porni împreună ca să vândă „aceste cărţulii”. O rugă să-i citească ceva din Evanghelie.

  — De mult n-am citit-o… în original. S-ar putea totuşi să mă întrebe cineva şi să greşesc; trebuie să mă pregătesc pentru orice eventualitate.

  Ea se aşeză lângă patul lui şi-şi deschise cartea.

  — Citeşti admirabil, o întrerupse el chiar de la primul rând. Văd, văd că n-am greşit! adăugă el confuz, dar entuziasmat.

  Şi în general se afla tot timpul în stare de necontenit entuziasm. Ea îi citi predica de pe munte.

  — Assez, assez, mon enfant, ajunge… Îţi închipui cumva că atâta nu este de ajuns!

  Îşi închise ochii, sleit de puteri. Era foarte slăbit, dar încă nu-şi pierdea cunoştinţa. Sofia Matveevna dădu să se ridice crezând că vrea poate să doarmă. Dar el o opri:

  — Dragă prietenă, am minţit toată viaţa. Chiar şi atunci când spuneam adevărul. Niciodată nu vorbeam pentru adevăr, ci numai pentru mine însumi, o ştiam şi înainte, dar numai acum îmi dau seama… O, unde sunt prietenii mei, pe care-i jigneam prin prietenia mea toată viaţa? Şi totul, şi totul? Savez-vous, mint poate şi acum; sigur că mint şi acum. Esenţial este că mă cred eu însumi când mint. Cel mai greu e în viaţă să trăieşti şi să nu minţi… Şi… şi să nu crezi minciunile tale; da, da, asta este! Dar să lăsăm asta, pentru mai târziu… Noi împreună, împreună! adăugă el cu extaz.

  — Stepan Trofimovici, îl rugă timid Sofia Matveevna, ar trebui să trimitem în oraş după doctor?

  El păru uluit.

  — Pentru ce? Est-ce que je suis şi malade? Mais rien de sérieux. Ce ne trebuie aici oameni străini? Se află, şi atunci ce se întâmplă? Nu, nu, nu ne trebuie străini, noi împreună, împreună! Ştii, zise el, după un pic de tăcere, citeşte-mi încă ceva, ce crezi dumneata sau la nimereală – pe ce îţi cade privirea.

  Sofia Matveevna desfăcu cartea ca să citească.

  — Acolo unde se va deschide pagina, unde se va deschide la nimereală, repetă el.

  — Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i…”

  — Ce-i asta? Ce? De unde e?

  — Din Apocalipsă.

  — O, je m’en souviens, oui, l’Apocalypse. Lisez, lisez, mi-am propus să ghicesc viitorul nostru după ceea ce se va spune în carte, vreau să ştiu ce s-a nimerit; citeşte despre înger, despre înger…

  Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:

  Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!

  Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.

  Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!

  Apocalipsa 3, 14-17

  — Şi asta… şi asta scrie în cartea dumitale! strigă el, cu privirea scânteietoare şi ridicându-se de pe pernă. Niciodată n-am cunoscut acest