a forţelor organismului său atât de sleit. Începu aproape cu vârsta copilăriei, când „cu pieptul proaspăt alergam pe câmp”; abia peste o oră ajunse la cele două căsătorii ale sale şi la viaţa berlineză. De altfel, n-aş îndrăzni să fac haz de asta. Pentru el, într-adevăr, toate acestea reprezentau ceva sublim şi, folosind un limbaj modern, însăşi lupta lui pentru existenţă. Vedea în faţa sa fiinţa pe care şi-o alesese ca să meargă alături de el pe drumul viitorului şi se grăbea, ca să zicem aşa, să i se destăinuie. Genialitatea lui nu trebuia să mai rămână pentru dânsa o taină… Se prea poate că exagerase mult în privinţa Sofiei Matveevna, dar o şi desemnase în gând aleasa lui. Nu se putea lipsi de prezenţa unei femei. Îşi dădea seama el însuşi, după expresia chipului ei, că dânsa aproape că nu-l înţelege deloc şi nici măcar esenţialul din ceea ce spunea el.

  Ce n’est rien, nous attendrons, deocamdată ar putea înţelege prin intuiţie…

  — Dragă prietenă, n-am nevoie decât de inima dumitale! strigă el întrerupându-şi povestirea. Şi de această privire de acum a ochilor dumitale fermecători şi dragi, cu care te uiţi la mine. O, nu trebuie să roşeşti! Ţi-am spus doar…

  Urmară lucruri şi mai confuze pentru înţelegerea sărmanei Sofia Matveevna, când istoria se transformă aproape într-o adevărată disertaţie pe tema faptului că nimeni niciodată n-a fost în stare să-l înţeleagă pe Stepan Trofimovici şi cum „pier la noi în Rusia talentele”. Toate astea erau prea „inteligente”, povestea ea mai târziu cu tristeţe. Îl asculta vădit chinuită, cu ochii puţin holbaţi, iar când Stepan Trofimovici se lansă în aprecieri umoristice şi în spirite usturătoare pe seama „progresiştilor şi diriguitorilor noştri”, de amărăciune ea încercă de vreo două ori şi să zâmbească răspunzând la râsul lui, dar efortul ei apăru mai deplorabil chiar decât dacă ar fi lăcrimat, încât Stepan Trofimovici în cele din urmă se simţi el însuşi jenat, năpustindu-se, drept consecinţă, cu o vehemenţă şi mai neiertătoare împotriva nihiliştilor şi „oamenilor noi”. Dar această nouă explozie pur şi simplu o sperie. În sfârşit, găsi prilejul să mai răsufle puţin, în modul cel mai înşelător de altfel, abia când începu romanul propriu-zis. Femeia rămâne întotdeauna femeie, chiar şi atunci când este călugăriţă. Zâmbea, dădea din cap şi totodată roşea mult şi-şi pleca ochii, ceea ce avu darul să-l aducă pe Stepan Trofimovici într-o stare de extraordinară admiraţie şi să-i aţâţe şi mai mult inspiraţia, încât îşi permise chiar să strecoare şi câteva exagerări conştiente. Varvara Petrovna apărea în descrierea lui ca o brunetă fermecătoare („care stârnea admiraţia întregului Petersburg şi a multor alte capitale din Europa”), iar soţul ei se lăsase „răpus de un glonţ la Sevastopol”, numai şi numai pentru că se simţea nedemn de dragostea ei şi pentru a o ceda astfel rivalului său, adică aceluiaşi Stepan Trofimovici.

  — Nu te jena, blânda mea creştină, exclamă el, adresându-i-se Sofiei Matveevna, aproape crezând el însuşi în cele ce povestea, a fost ceva de neînchipuit, ceva atât de sublim, încât noi nici chiar nu ne-am mărturisit niciodată dragostea în tot restul vieţii! Cauza unei asemenea situaţii era, după cum reieşea din continuarea povestirii, o blondină (dacă nu se gândea la Daria Pavlovna, nici nu mai ştiu la cine se referea aici Stepan Trofimovici). Această blondină îi datora totul brunetei şi în calitate de rudă depărtată fusese crescută în casa acesteia. În cele din urmă bruneta, observând dragostea blondinei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie în lumea sentimentelor ei intime. Blondina, la rândul ei, observând dragostea brunetei faţă de Stepan Trofimovici, se încuie şi dânsa în lumea ei. Şi astfel tustrei, purtând povara generozităţii reciproce, au tăcut mereu timp de douăzeci de ani, rămânând fiecare izolat în lumea sa. „O, ce pasiune mare a fost, ce pasiune mare!” striga el cu lacrimi de cel mai sincer entuziasm. Am văzut o înflorire deplină a frumuseţii ei (brunetei), vedeam „cu durere în inimă” zilnic cum trecea pe lângă mine, ruşinându-se parcă de frumuseţea ei. (O dată îi scăpă: „ruşinându-se de plinătatea ei”.) În cele din urmă, el fugi, desprinzându-se de tot visul acesta arzător care durase două decenii. Vingt ans! Şi iată-l acum pe drumul cel mare… Apoi, într-un fel de învăpăiere a creierului, se apucă să-i explice Sofiei Matveevna ce ar trebui să însemne „întâlnirea lor, atât de neprevăzută şi atât de predestinată, în vecii vecilor”. Sofia Matveevna se ridică în sfârşit de pe canapea extrem de încurcată; el dădu chiar să se lase în faţa ei în genunchi, întrucât ea izbucnise în plâns. Umbrele înserării deveneau tot mai întunecoase; amândoi stătuseră în această odaie încuiată câteva ore…

  — Vă rog, lăsaţi-mă mai bine să trec în odaia de alături, bâigui dânsa, ce-ar putea să creadă oamenii despre mine?

  În sfârşit ea scăpă; Stepan Trofimovici o lăsă să plece, făgăduindu-i să se culce imediat. Luându-şi rămas-bun, se plânse că îl doare tare capul. Sofia Matveevna încă înainte de a intra îşi lăsase sacul şi lucrurile în prima încăpere, intenţionând să rămână peste noapte împreună cu gazdele; dar nu-i fu dat să se odihnească.

  Peste noapte Stepan Trofimovici avu acel acces de holerină atât de cunoscut mie şi tuturor prietenilor săi, acces cu care se sfârşeau toate momentele de încordare nervoasă violentă, zguduirile sale morale. Sărmana Sofia Matveevna nu dormi toată noaptea. Întrucât, îngrijindu-l pe bolnav, trebui să iasă şi să intre destul de des trecând prin încăperea gazdelor, acestea, ca şi călătorii găzduiţi peste noapte, mormăiau, ba către sfârşit începură s-o certe când ea se apucă, spre ziuă, să pună samovarul. Stepan Trofimovici, în tot timpul accesului, se afla într-o stare de semiconştienţă; uneori i se părea că cineva aduce samovarul, că i se dă ceva de băut (cu gust de zmeură), i se oblojeşte cu ceva cald abdomenul, pieptul. Dar simţea aproape în fiecare clipă că ea se afla lângă dânsul; că ea era aceea care venea şi pleca, îl cobora din pat şi iar îl culca. Către ora trei din noapte se