nici noaptea, iar ziua îl ascundea sub saltea, interzicându-i slujnicei să mai facă patul. Şi cu toate că se aştepta în orice zi să-i sosească de undeva nu se ştie ce telegramă, nu ezită să arboreze în acelaşi timp un aer grav de superioritate. Dar nu mai veni nici o telegramă. Tot atunci se împăcă şi cu mine, ceea ce dovedeşte extrema blândeţe a firii sale temperate şi străine de orice ranchiună.

  II.

  Nu m-aş încumeta să merg cu gândul până acolo încât să susţin că n-a suferit niciodată pentru ideile lui. Dar sunt absolut convins acum că nimic nu l-ar fi împiedicat să-şi continue după placul inimii prelegerile despre arabii lui, cu condiţia să prezinte explicaţiile de rigoare. Dar, rănit în amorul lui propriu, el se grăbise febril să-şi vâre în cap, o dată pentru totdeauna, ideea că întreaga lui carieră a fost iremediabil distrusă de „vârtejul unui concurs de împrejurări”. La drept vorbind, adevărata cauză care a determinat această schimbare bruscă a carierei a fost propunerea făcută mai înainte şi reînnoită într-o formă delicată, chiar în acea perioadă, de Varvara Petrovna Stavroghina, femeie foarte bogată, soţia general-locotenentului Stavroghin, de a-i încredinţa educaţia şi îndrumarea intelectuală a unicului ei fiu, în calitate de distins mentor şi de prieten, fără a mai vorbi de remuneraţia excepţională pe care urma s-o primească pentru osteneala lui. Propunerea aceasta îi fusese adresată întâia oară pe când se afla încă la Berlin, în anul morţii soţiei sale. Prima lui soţie era o jună cam zvăpăiată din gubernia noastră, cu care se căsătorise în anii încă nesăbuiţi ai primei tinereţi: o fiinţă fermecătoare, de altfel, dar care i-a pricinuit multe necazuri, întrucât el nu dispunea de mijloace de întreţinere corespunzătoare stilului ei de viaţă, precum şi din alte motive de ordin mai intim şi mai delicat. Despărţită de trei ani de soţ, ea deceda la Paris, lăsând în grija tatălui un băieţaş de cinci ani, „fructul primei iubiri fericite şi neîntinate încă de nici o pată”, cum lăsă el să-i scape la un moment dat în faţa mea într-un acces de melancolie. Adus imediat în Rusia, puişorul fu încredinţat unor mătuşi, rude îndepărtate dintr-un colţ de ţară, care s-au ocupat tot timpul de creşterea şi de educaţia lui. Stepan Trofimovici a declinat atunci propunerea Varvarei Petrovna şi în scurt timp, adică la mai puţin de un an de la decesul primei sale soţii, se recăsători cu o berlineză nu prea vorbăreaţă, deşi n-ar fi avut de invocat nici un argument în justificarea acestui pas. Se conturară totuşi curând şi alte motive prin care se putea explica refuzul său de a accepta postul de preceptor: îl tenta răsunătoarea faimă a unui renumit profesor din acea vreme şi se grăbi să-şi ia zborul spre catedra la care aspira şi pentru care se pregătise ca, la rându-i, să-şi încerce aripile de vultur. După ce se pomeni însă cu aripile pârlite, îşi aduse aminte, fireşte, de oferta care şi atunci îi puse la grea încercare hotărârea, făcându-l să ezite. Moartea subită a celei de-a doua soţii chiar în primul an de căsătorie veni să tranşeze totul definitiv. S-o spunem deschis: lucrurile se aranjară datorită interesului afectuos, precum şi preţioasei şi, dacă se poate spune aşa, clasicei prietenii pe care i-a purtat-o necontenit Varvara Petrovna. El se avântă în braţele acestei prietenii, şi situaţia lui se stabiliză astfel pentru mai mult de două decenii. Am folosit expresia „se avântă în braţele”, dar ferit-a sfântul să-şi închipuie cineva că ea ar tăinui niscai sensuri deplasate. Cuvântul „braţe” trebuie înţeles într-o accepţiune strict morală. Cea mai fină şi mai delicată legătură uni pentru totdeauna aceste două fiinţe atât de remarcabile.

  Faptul că în imediata vecinătate a superbului domeniu Skvoreşniki al Stavroghinilor, situat în apropierea capitalei noastre guberniale, se afla şi modesta moşioară a lui Stepan Trofimovici, rămasă lui de pe urma primei sale soţii, înclină desigur şi mai mult balanţa în favoarea acceptării postului de educator. Unde mai pui că avea posibilitatea oricând, în liniştea cabinetului său şi fără a mai fi sustras de vasta-i activitate universitară, să se consacre ştiinţei şi să îmbogăţească literatura naţională prin studii aprofundate. Aceste studii nu parveniră vreodată să vadă lumina zilei; în schimb, el putu în tot restul vieţii, adică timp de peste douăzeci de ani, să se ridice „ca o întruchipare a reproşului” în faţa patriei, după expresia poetului:

  Ca o întruchipare a reproşului Stăteai în faţa patriei, Tu, liberal-idealist.

  Personajul vizat de poet avea poate dreptul să păstreze toată viaţa, dacă aşa voia, această poză, deşi foarte plictisitoare. Dar Stepan Trofimovici al nostru nu era de fapt decât un biet imitator în comparaţie cu acest fel de persoane; de altfel, îl şi obosea statul prelungit în picioare şi-i cam plăcea ades să zacă tolănit pe o parte. Ca să fim totuşi drepţi, întruchiparea reproşului continua să subziste chiar şi în poziţia aceasta orizontală, mai ales că pentru provincie era prea de-ajuns şi atât. O! De l-aţi fi văzut în salonul de joc din clubul nostru, aşezându-se la o partidă de cărţi, întreaga lui înfăţişare avea aerul de a spune: „O partidă! Mă rog, iată-mă aşadar ajuns în halul de a juca şi cărţi! Ce, cadrează cu situaţia mea? Dar a cui e vina? Cine mi-a zdruncinat toată activitatea reducând-o la un whist? Piară Rusia!” şi cu un aer demn juca atuurile de cupă.

  De fapt, îi plăcea grozav să-şi petreacă timpul la o măsuţă verde, lucru pentru care, şi îndeosebi în ultima vreme, avea dese discuţii neplăcute cu Varvara Petrovna, mai ales că pierdea mereu. Dar asupra acestei chestiuni vom mai reveni. Aş vrea numai să menţionez în treacăt că omul nostru avea şi mustrări de conştiinţă (uneori adică) şi atunci cădea în melancolie. În decursul celor douăzeci de ani cât a durat prietenia lui cu Varvara Petrovna, de trei-patru ori pe an el se lăsa cuprins de „tristeţea civică”, cum denumiserăm noi această stare, adică pur şi simplu de ipohondrie, dar onorabila Varvara Petrovna ţinea mult