la această expresie. Mai târziu, el se lăsă cuprins şi de pasiunea pentru şampanie. Cu delicateţea ei plină de tact, Varvara Petrovna însă a ştiut să-l ferească toată viaţa de orice înclinaţii vulgare. Şi avea nevoie, fireşte, de o dădacă, pentru că devenea uneori foarte ciudat: în toiul celei mai înălţătoare „tristeţi civice” izbucnea deodată într-un râs dintre cele mai vulgare. Avea momente când se apuca să vorbească pe un ton zeflemitor până şi despre sine. Or, nimic n-o speria mai mult pe Varvara Petrovna decât tonul zeflemist. Era o femeie cu principii clasice, o femeie-mecena, care acţiona exclusiv din consideraţii de ordin superior. Influenţa acestei nobile doamne asupra sărmanului ei prieten în decursul celor douăzeci de ani a fost covârşitoare. S-ar cuveni să-i consacram câteva pagini speciale, ceea ce voi face chiar acum.

  III.

  Există prietenii bizare: doi inşi par gata aproape să se mănânce unul pe altul, trăiesc aşa toată viaţa, dar nu sunt capabili să se despartă. Le-ar fi şi imposibil: dacă unul dintre ei, dintr-un capriciu, s-ar încăpăţâna să împingă lucrurile până la o ruptură, ar cădea desigur bolnav cel dintâi şi poate chiar ar muri. Ştiu precis că Stepan Trofimovici, de câteva ori, chiar şi după unele momente de efuziune foarte intime între patru ochi cu Varvara Petrovna, îndată ce ea pleca, sărea de pe divan şi se apuca să lovească furios cu pumnii în pereţi.

  Nu este deloc o metaforă, fiindcă într-o zi chiar făcu să cadă tencuiala pe duşumea. Voi fi întrebat poate cum e posibil să fi aflat nişte amănunte atât de puţin sesizabile? Dar dacă v-aş spune că am fost personal de faţă? Dacă v-aş spune că însuşi Stepan Trofimovici de repetate ori a plâns în hohote pe umărul meu, dezvăluindu-mi în imagini impresionante dedesubturile existenţei sale? (Şi câte nu mi-a mai mărturisit el în aceste momente de criză!) Ce se întâmpla însă aproape întotdeauna după asemenea accese violente de plâns: a doua zi cădea pradă remuşcărilor, gata să se răstignească pentru ingratitudinea lui; mă chema de urgenţă ori alerga el însuşi la mine, numai şi numai ca să-mi spună că Varvara Petrovna este „întruchiparea angelică a unui suflet cinstit şi delicat, în timp ce el era exact contrariul”. Şi nu numai că alerga la mine, dar se şi autodemasca înaintea ei în scrisori pline de semnificaţii, mărturisindu-i sub proprie semnătură, aşternută integral, că nu mai departe decât ieri, de pildă, i-a povestit unei terţe persoane: că ea îl ţine din vanitate; că îl invidiază pentru erudiţia şi talentele lui; că îl urăşte şi, dacă această ură nu se manifestă, o face numai şi numai de teamă ca el să nu plece, ştirbindu-i astfel reputaţiei de mecena a literelor; că din pricina asta el se dispreţuieşte şi e hotărât să-şi pună capăt zilelor şi nu aşteaptă de la ea decât un ultim cuvânt care va decide soarta lui etc., etc.; şi tot în felul ăsta. Vă puteţi închipui, aşadar, până la ce grad de isterie ajungeau uneori izbucnirile nervoase ale acestui copil, cel mai inocent dintre toţi copiii ajunşi la vârsta de cincizeci de ani! Am avut personal prilejul să citesc una dintre aceste misive ale sale, scrisă după o asemenea ceartă survenită între ei pentru un motiv cu totul neînsemnat, dar pe care au ştiut amândoi cu voluptate să-l încarce cu destul venin. Îngrozit, l-am implorat să nu trimită scrisoarea.

  — Nu se poate… e mai cinstit aşa… datoria mea… mor dacă nu-i mărturisesc totul, totul! mi-a răspuns el ca într-un delir; şi într-adevăr şi-a trimis confesiunea. Tocmai în aceasta consta deosebirea dintre ei: că Varvara Petrovna n-ar fi trimis niciodată o asemenea scrisoare. E adevărat că lui Stepan Trofimovici îi plăcea la nebunie să întreţină corespondenţă; îi trimitea epistole chiar şi locuind cu dânsa sub acelaşi acoperiş, iar în momentele de criză nervoasă, nu mai puţin de două pe zi. Ştiu precis că ea le citea cu toată atenţia, indiferent de numărul scrisorilor primite în acea zi. După lectură nota pe ele câte o însemnare şi le depunea conform unei anumite clasificări într-o casetă specială; dar le mai depunea totodată şi în cutele memoriei sale. Lăsându-şi apoi prietenul să se perpelească o zi întreagă în aşteptarea răspunsului care nu mai venea, îl întâmpina a doua zi în modul cel mai obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. Treptat îl dresă atât de bine, încât nici el nu cuteza să mai aducă vorba despre incidentul din ajun, ci se mulţumea doar s-o privească drept în ochi. Dar ea nu uita nimic, în timp ce el uita uneori prea repede, încurajat de calmul ei, îşi recăpăta voia bună chiar în aceeaşi zi, glumea şi se distra şcolăreşte la şampanie, în cazul când se întâmpla să le pice vreunul dintre prieteni. Ce priviri veninoase putea să-i arunce Varvara Petrovna în astfel de momente, dar el nu observa nimic! Şi abia peste o săptămână, poate peste o lună sau chiar peste o jumătate de an, amintindu-şi subit vreo expresie din cele folosite într-o asemenea scrisoare, apoi scrisoarea întreagă cu toate amănuntele, sângele îi năvălea în obraz de ruşine şi se simţea atât de zguduit, încât dădea în diaree. Aceste crize spontane, în genul holerinei, prin care culminau câteodată şocurile sale nervoase, erau o particularitate curioasă a organismului lui Stepan Trofimovici.

  Nu e nici o îndoială că în relaţiile lor existau momente, şi nu din cele mai rare, când Varvara Petrovna îl ura cu adevărat; dar un lucru i-a scăpat lui Stepan Trofimovici până la sfârşitul vieţii: faptul că ea ajunsese să-l considere pur şi simplu fiul ei; era o creaţie a ei personală, ba chiar, s-ar putea spune, o invenţie a ei; că devenise trup din trupul ei şi, dacă îl ocrotea şi-l întreţinea, o făcea numai pentru că „îi invidia talentul”. Ce mult o jigneau asemenea supoziţii! Nutrea pentru el o dragoste insuportabilă, amestecată necontenit cu ură, gelozie şi dispreţ. Timp de douăzeci şi doi de ani veghease asupra-i, ferindu-l de orice firicel