de praf, ocrotindu-l ca o dădacă, şi n-ar fi dormit de grijă nopţi întregi, dacă ar fi fost în joc reputaţia lui de poet, de savant, de cetăţean. Era o plăsmuire a ei, în care ea însăşi crezuse cea dintâi. Era un fel de vis al ei… Dar în schimb şi pretindea de la el foarte mult, mergând uneori până la a-i cere o aservire totală. Fără a mai spune că era şi nemaipomenit de ranchiunoasă. Edificatoare sunt în această privinţă două fapte absolut autentice pe care aş vrea să le relatez aici.

  IV.

  Într-o zi, Varvara Petrovna primi vizita unui baron din Petersburg, aflat în trecere prin oraşul nostru, om cu relaţii în cercurile cele mai înalte şi legat direct de reforma dezrobirii ţăranilor, despre care începuseră să circule zvonuri tot mai insistente, stârnind în întreaga Rusie un entuziasm general şi speranţe de renaştere totală. Varvara Petrovna preţuia mult asemenea vizite, deoarece relaţiile ei cu înalta societate slăbiseră încetul cu încetul după moartea soţului, iar în ultimul timp încetaseră aproape de tot. Baronul rămase la o ceaşcă de ceai şi petrecu la ea o oră. Altcineva nu mai participă, dar pe Stepan Trofimovici ea ţinu să-l invite cu gândul ascuns să se mândrească cu el. Baronul auzise, pare-se, vorbindu-se de el sau se prefăcu numai că ar fi auzit, şi nu prea i se adresă în mod special în cursul acestei vizite. Bineînţeles, Stepan Trofimovici, care avea şi maniere foarte distinse, putea face faţă cu succes unei conversaţii mondene. Deşi de origine modestă, el fusese totuşi crescut din fragedă copilărie într-o familie de nobili din Moscova, primind deci o educaţie frumoasă, iar franţuzeşte vorbea ca un parizian. Aşadar, baronul ar fi trebuit să-şi dea seama din capul locului cam ce fel de oameni formează anturajul Varvarei Petrovna chiar şi în izolarea ei de provincie. Dar lucrurile se petrecură puţin într-altfel. Când baronul confirmă temeinicia zvonurilor despre marea reformă, Stepan Trofimovici nu se putu reţine şi strigă Ura!, ba schiţă şi un gest pentru a-şi exprima şi mai deplin entuziasmul. Strigase nu prea tare şi s-ar putea spune cu oarecare distincţie; nu este exclus, de asemenea, ca explozia aceasta de entuziasm să fi fost premeditată, iar gestul respectiv anume studiat în faţa oglinzii cu o jumătate de oră înainte de ceai; ceva totuşi nu-i reuşise, probabil, deoarece baronul îşi îngădui un surâs uşor, deşi nu întârzie să plaseze o frază dintre cele mai abile asupra emoţiei generale, deplin justificate de altfel, care a cuprins inimile tuturor ruşilor în aşteptarea marelui eveniment. Luându-şi rămas-bun de la gazdă în scurt timp după aceea, el nu uită să-i întindă două degete şi lui Stepan Trofimovici. Revenind în salon, Varvara Petrovna rămase tăcută două-trei minute, cu aerul că a uitat ceva pe masă. Apoi se întoarse brusc spre Stepan Trofimovici şi, cu faţa palidă şi ochii scânteietori, lăsă să-i scape printre dinţi, în şoaptă şuierată:

  — N-am să ţi-o iert niciodată!

  A doua zi îşi întâmpină prietenul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu mai pomeni niciodată de acest incident. Dar după treisprezece ani, într-un moment tragic, îşi aduse totuşi aminte şi-i reproşă pălind, la fel cum se întâmplase cu treisprezece ani în urmă. Numai de două ori în viaţa ei îi adresase aceste cuvinte: „N-am să ţi-o iert niciodată”. Cazul cu baronul era al doilea; dar şi primul mi se pare la fel de caracteristic şi cu repercusiuni atât de semnificative în destinul lui Stepan Trofimovici, încât îmi permit să-l relatez ceva mai amănunţit.

  Era într-o primăvară, în luna mai a anului una mie opt sute cincizeci şi cinci, curând după ce la Skvoreşniki se primise vestea morţii bătrânului şi fluşturaticului general-locotenent Stavroghin, decedat în urma unei crize acute de deranjament stomacal care-l apucase în drum spre Crimeea, unde trebuia să ajungă cât mai urgent, fiind rechemat în post la una dintre unităţile armatei active. Varvara Petrovna rămase văduvă, îmbrăcând veşminte de mare doliu. E drept că nu putea să-l plângă cine ştie cât, deoarece în ultimii patru ani, din cauza unei accentuate nepotriviri de caracter, stătuse complet separată de soţul său, căruia îi alocase o pensie anuală. (General-locotenentul avea titlu de nobleţe şi multiple relaţii, dar ca sursă personală de venituri nu putea conta decât pe o sută cincizeci de suflete şi pe leafă; tot restul imensei averi şi domeniul Skvoreşniki îi aparţineau Varvarei Petrovna, unica fiică a unui mare om de afaceri şi concesionar.) Cu toate acestea, vestea neaşteptată a pierderii soţului o zgudui şi ea se retrase într-o singurătate completă. Bineînţeles, Stepan Trofimovici continuă să rămână permanent în preajma ei. Luna mai era în plină înflorire; serile erau splendide. Dădeau în floare mălinii, în fiecare seară cei doi prieteni se regăseau în chioşcul din străvechiul parc şi până la căderea nopţii îşi împărtăşeau gândurile şi sentimentele. Trăiau clipe de sublimă poezie. Sub impresia încă puternică a schimbării survenite în destinul ei, Varvara Petrovna vorbea mai mult ca de obicei. Părea că se simte irezistibil atrasă de inima vechiului ei prieten. Şi aşa se scurseră câteva seri de-a rândul. Deodată un gând straniu îşi făcu loc în capul lui Stepan Trofimovici: „Nu cumva această văduvă neconsolată şi-a făcut anumite socoteli în privinţa lui şi speră ca el, după expirarea anului de doliu, s-o ceară în căsătorie?”. Un gând cinic; dar structurile psihice mai rafinate favorizează uneori asemenea înclinaţii spre idei cinice, dată fiind factura evoluată a dezvoltării lor polivalente. Meditând mai îndelung şi aprofundând lucrurile, omul nostru ajunse la concluzia că supoziţia sa pare să fie verosimilă. Şi iată-l căzut pe gânduri: „O avere imensă, nici vorbă, dar…”. Varvara Petrovna într-adevăr n-avea nimic comun cu ceea ce s-ar putea numi o frumuseţe. Era o femeie înaltă, gălbejită, osoasă, cu o figură disproporţionat alungită, sugerând ceva cabalin. Stepan Trofimovici ezita din ce în ce mai mult; ros de îndoieli şi neştiind ce atitudine să adopte, chiar şi plânse de vreo două ori din cauza nehotărârii lui (în general, el plângea destul de des). Seara