însă, adică în chioşc, pe faţa lui începu să fluture involuntar o expresie capricioasă şi un pic ironică, vădind şi nuanţe uşoare de cochetărie şi totodată de infatuare. Lucrurile astea vin nu ştiu cum de la sine, fără vrerea omului; şi par cu atât mai vizibile, cu cât persoana în cauză pare mai distinsă. E greu de spus, fireşte, dar e mai mult decât probabil că în inima Varvarei Petrovna nu se născuse nimic din ceea ce ar fi putut îndreptăţi atât de tare bănuielile lui Stepan Trofimovici. De altfel, nu şi-ar fi schimbat ea numele de Stavroghina în Verhovenskaia, oricât ar fi fost el de reputat. Poate că din partea ei n-a fost decât un joc de femeie, manifestarea inconştientă a nu ştiu cărei cerinţe proprii naturii feminine, atât de firească în unele circumstanţe femeieşti excepţionale. De altfel, nu garantez nimic: o enigmă de nepătruns a rămas inima femeii şi până-n ziua de azi! Dar să revenim la cazul nostru.

  E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curând să descifreze acea expresie stranie de pe chipul prietenului ei; avea fler şi ochi pătrunzător, în timp ce el se arăta a fi uneori prea naiv. Între timp, serile se scurgeau ca de obicei, discuţiile lor continuau să fie tot atât de poetice şi de interesante. Şi iată că într-o seară, odată cu căderea nopţii, după o conversaţie extrem de animată şi dintre cele mai poetice, ei se despărţiră cu prietenească afecţiune, strângându-şi cu multă căldură mâinile lângă cerdacul pavilionului în care locuia Stepan Trofimovici. În fiecare vară, el se muta din imensa clădire boierească a conacului Skvoreşniki în acest pavilion modest aşezat aproape în desişul parcului. Intrând în cameră, luă automat un trabuc şi, fără să-l aprindă, se opri obosit în faţa ferestrei deschise; rămase aşa nemişcat urmărind cu privirea nouraşii albi, pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin în preajma lunii clare. Deodată un foşnet discret îl făcu să tresară şi să-şi întoarcă privirea, în faţa lui stătea Varvara Petrovna de care se despărţise cu patru minute înainte. Chipul ei gălbejit era acum aproape vânăt, buzele-i strânse tresăreau la colţuri. Timp de vreo zece secunde ea îl fixă tăcută, aţintindu-şi drept în ochii lui privirea tăioasă, implacabilă, apoi îi repezi în obraz într-o şoaptă gâfâită:

  — N-am să ţi-o iert niciodată!

  Când mi-a povestit peste zece ani această tristă întâmplare, cu voce şoptită şi încuind în prealabil uşa, Stepan Trofimovici s-a jurat că a fost atât de uluit în acel moment, încât n-a văzut şi n-a auzit cum a dispărut Varvara Petrovna. Întrucât ea niciodată după aceea nu i-a făcut nici măcar o aluzie la acest fapt, şi relaţiile dintre ei au continuat pe făgaşul lor de până atunci, el a rămas o viaţă întreagă încredinţat că totul nu fusese decât rodul unei năzăriri premergătoare bolii, cu atât mai mult cu cât în aceeaşi noapte a căzut la pat şi a zăcut timp de două săptămâni, ceea ce a pus capăt şi întâlnirilor din chioşc.

  Cu toate acestea şi oricât de ispitit fu el să considere acea neaşteptată apariţie drept o halucinaţie, de-atunci el trăi zilnic, în tot restul vieţii lui, aşteptând parcă să vină continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodământul acestui eveniment. Nu se putea împăca cu gândul că acesta fusese sfârşitul! Iar dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce priviri ciudate scruta el ochii bunei lui prietene.

  V.

  Varvara Petrovna concepuse până şi ţinuta vestimentară a lui Stepan Trofimovici, pe care el apoi a avut-o toată viaţa. Foarte elegant, vădind totodată şi amprenta unui gust propriu, acest costum cuprindea: o redingotă neagră cu pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii până sus, dar care îi stătea admirabil; o pălărie moale cu boruri largi (vara, pălăria era de pai); o lavalieră albă de batist, legată într-un nod gros şi cu aripile atârnând în jos; un baston cu măciulie de argint; iar ca o completare la această vestimentaţie, părul lui bogat, castaniu, lăsat lung până la umeri. Nu începuse să încărunţească decât foarte puţin şi abia în ultimii ani. Barba şi mustaţa şi le rădea. Se spunea că fusese foarte frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la bătrâneţe avea o înfăţişare extrem de impunătoare. Şi-apoi cum se poate vorbi de bătrâneţe la o vârstă când omul nu are încă decât cincizeci şi trei de ani? Dar printr-un fel de cochetărie civică, el nu numai că nu căuta să arate mai tânăr, ci părea că face paradă de vârsta lui înaintată, înalt, uscăţiv, în hainele lui sobre, cu pletele căzute pe umeri, semăna cu un patriarh. Sau, şi mai exact, cu portretul poetului Kukolnik, aşa cum apare litografiat într-o ediţie din anii ‘30 a operelor sale – mai ales când stătea vara în grădină, aşezat pe o bancă sub o tufă imensă de liliac înflorit, sprijinindu-se cu ambele mâini pe baston, cu o carte deschisă alături, transportat într-o reverie poetică inspirată de un superb apus de soare. Fiindcă pomenii de cărţi, trebuie să menţionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici îşi cam neglija lecturile; dar spre sfârşit numai. Deşi numeroasele reviste şi ziare pe care le primea Varvara Petrovna el le citea regulat. Nu înceta, de asemenea, să se intereseze de succesele literaturii ruse, fără însă a o face în detrimentul demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul politicii noastre înalte contemporane în afacerile interne şi externe ale ţării, curând însă renunţă la această îndeletnicire. Se întâmpla şi aşa: cobora în parc cu o carte de Tocqueville în mână, având în acelaşi timp vârât în buzunar un volumaş de Paul de Kock. Dar e un fapt minor, bineînţeles.

  Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la portretul lui Kukolnik. Această ilustrată a nimerit pentru prima oara în mâinile Varvarei Petrovna încă pe când era elevă la Pensionul pentru domnişoare nobile din Moscova. După obiceiul tuturor adolescentelor din internate care se îndrăgostesc de oricine ar fi, şi nu în ultimul rând de profesorii lor, şi mai ales de