profesorii de caligrafie şi desen, ea se îndrăgosti pe loc de chipul poetului. Latura mai curioasă a acestei istorii însă n-o constituie îndrăgostirea exaltată a fetiţei, trăsătură comună aproape tuturor copilelor de vârsta ei, ci faptul că şi la etatea de cincizeci de ani Varvara Petrovna continua să păstreze litografia printre relicvele sale cele mai intime, încât până şi conceperea ţinutei vestimentare a lui Stepan Trofimovici avea poate ca sursă de inspiraţie costumul din acest portret. Dar şi astea sunt, desigur, nişte fleacuri.

  În primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătăţi din perioada cât a stat el la Varvara Petrovna, Stepan Trofimovici medita încă asupra unui vast studiu pe care în mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar, în a doua jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap tot ce-şi propusese iniţial să dezbată în proiectata sa operă. Din ce în ce mai des îl auzeam spunând: „Sunt parcă gata să mă apuc de treabă, materialele le am adunate, şi uite că nu pot să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru scris! Dar absolut nici un chef de lucru!”. Şi, complet abătut, îşi lăsa capul în piept. Fără îndoială, atitudinea aceasta era menită să-i accentueze şi mai mult în ochii noştri aureola de martir al ştiinţei; dar el părea că aspiră şi la altceva. „M-au uitat, nimeni nu are nevoie de mine!”, lăsa el să-i scape de multe ori. Stările acestea de ipohondrie se accentuară mai ales către sfârşitul deceniului al şaselea. Varvara Petrovna înţelese în sfârşit că de data aceasta situaţia e gravă. De altfel, şi gândul că prietenul ei a fost dat uitării şi că nimeni nu are nevoie de el i se părea insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întru câtva renumele, ea îl duse atunci la Moscova, unde avea câteva cunoştinţe ilustre în cercurile ştiinţifice şi literare. Dar nici Moscova nu-i satisfăcu.

  Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite; intervenise ceva nou, ce nu semăna deloc cu liniştea de până atunci, un suflu foarte ciudat, dar cu repercusiuni întinse, ajungând să se resimtă până şi la Skvoreşniki. Circulau felurite zvonuri. Faptele, în general, păreau mai mult sau mai puţin cunoscute; era evident însă că ele antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, mai ales, numeroase. Toate acestea provocară o mare zăpăceală în spirite; era imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a acestor idei. Varvara Petrovna, în virtutea structurii sale psihice feminine, se arăta dispusă să întrevadă în ele neapărat un mister. Se apucă la un moment dat să citească personal ziarele şi revistele, publicaţiile din străinătate interzise în Rusia, ba şi manifestele clandestine care începuseră tocmai atunci să apară (toate astea i se procurau); dar simţi că o apucă ameţelile. Se avântă atunci într-o intensă corespondenţă, dar i se răspundea rar şi din ce în ce mai confuz şi neinteligibil. În cele din urmă, Stepan Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru totdeauna „toate ideile astea”. Dar rămase vizibil nemulţumită şi de lămuririle lui. Consideraţiile lui Stepan Trofimovici asupra mişcării generale aveau un caracter extrem de prezumţios: toate convergeau, în ultima analiză, la faptul că el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. Dar iată că îşi aduseră aminte în sfârşit şi de el; mai întâi, în publicaţiile de peste hotare, în care era considerat drept un martir, un ostracizat în exil şi, imediat după aceea, şi în unele publicaţii din Petersburg, care pomeneau despre el ca de o stea ce a făcut parte odinioară dintr-o renumită constelaţie, ba îl comparau chiar, nu se ştie de ce, cu Radişcev. Apoi careva, într-o notă, îl trecu în rândul morţilor, promiţând să revină cu un necrolog. Stepan Trofimovici renăscu subit şi luă o înfăţişare plină de importanţă. Toată desconsiderarea lui faţă de contemporani dispăru dintr-odată şi sufletul i se înflăcără de o năzuinţă nouă: să adere la mişcare şi să demonstreze măsura capacităţilor sale. Varvara Petrovna îşi recăpătă imediat credinţa în marele-i destin şi începu să se agite teribil. Hotărâră plecarea la Petersburg fără nici o zăbavă, să vadă la faţa locului şi să se convingă personal cum stau lucrurile şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua activitate. Între altele, Varvara Petrovna declară că este gata să fondeze o revistă proprie şi să-i consacre toată existenţa ei. Văzând ce întorsătură luau lucrurile, Stepan Trofimovici afişă un aer de superioritate şi mai pronunţat, iar în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o atitudine aproape protectoare, ceea ce nu scăpă ochiului ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi să pună şi asta la inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să întreprindă această călătorie: trebuia negreşit să-şi reînnoiască relaţiile în sferele înalte ale societăţii. Voia să reamintească lumii, în limita posibilităţilor, de existenţa ei; trebuia, în orice caz, să încerce. Drept motiv de călătorie pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai era pe cale să-şi încheie studiile la un liceu din Petersburg.

  VI.

  Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar către postul cel mare totul se risipi ca un balon de săpun irizat. Visurile se spulberară, în timp ce încurcătura în care orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai insuportabilă. Mai întâi că restabilirea relaţiilor cu cercurile înalte nu se realiză decât într-o măsură infimă; raportată la o sumă de eforturi umilitoare, importanţa lor minimă nu justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă în amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet „noilor idei” şi începu să organizeze în salonul ei serate literare. Trimise invitaţii unor oameni de litere şi aceştia răspunseră aducând o numeroasă asistenţă. Mai târziu, lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră îi aduceau şi pe alţii. Niciodată până atunci ea nu văzuse asemenea literaţi. Erau de o vanitate nemaipomenită, dar o manifestau pe faţă, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta îşi îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune