că aproape toţi) se prezentau chiar în stare de ebrietate, dar având aerul că promovează o nouă categorie a esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţii erau stăpâniţi de o formă bizară a mândriei. Pe chipurile tuturor se putea citi de la distanţă că, în acest ultim moment crucial, ei au ajuns să deţină un secret de supremă importanţă. Se înjurau, făcându-şi din aceasta un titlu de merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pătrundă în forul lor cel mai înalt, de unde era condusă mişcarea. Până la înalţii diriguitori trebui să străbată o filieră întreagă de cercuri intermediare ascendente. Aceştia îl întâmpinară totuşi foarte cordial, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre el şi nu auzise decât doar că „întruchipa o idee”. Ştiu atât de bine să manevreze în jurul lor, încât reuşi să-i aducă şi pe ei de vreo două ori în salonul Varvarei Petrovna, cu toată aureola lor de olimpieni. Aceştia erau gravi şi foarte politicoşi; toţi ceilalţi părură intimidaţi de prezenţa lor; era evident însă că nu prea aveau timp de pierdut. Se prezentară şi două-trei vechi celebrităţi literare ce se nimeriră să se afle tocmai atunci la Petersburg şi cu care Varvara Petrovna întreţinea de mult cele mai distinse relaţii. Dar, spre surprinderea ei, aceste celebrităţi autentice, incontestabile nici nu crâcneau. Iar unii dintre ei pur şi simplu căutau să se dea bine pe lângă adunătura aceasta nouă, adulând-o în modul cel mai servil. La început, Stepan Trofimovici se bucură de oarecare succes: fu luat în braţe şi etalat pe la tot felul de reuniuni literare. Când apăru pentru prima oară pe estradă, la una dintre seratele publice, fu întâmpinat cu aplauze furtunoase ce nu mai conteniră timp de aproape cinci minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi aducea aminte cu lacrimi în ochi despre această primire, de fapt mai mult dintr-o sensibilitate excesivă a firii sale de artist decât dintr-un sentiment de recunoştinţă. „Ei bine, aş putea să jur şi să pariez, mărturisi el (numai mie şi în mare secret), că niciunul din tot publicul acela habar n-avea cine sunt eu!” O mărturisire demnă de reţinut. Aşadar, avea omul un spirit suficient de lucid, de vreme ce imediat, chiar acolo, pe estradă şi într-un moment de ameţitoare exaltare, a putut să-şi dea seama limpede de echivocul situaţiei sale; după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea un spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după nouă ani nu era în stare să-şi aducă aminte despre acest fapt fără a încerca un sentiment de jignire. Îl puseră să semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau a ce anume, nici el nu ştia) – a semnat. Au îndemnat-o şi pe Varvara Petrovna să-şi pună semnătura sub textul unui protest contra nu ştiu cărei „infamii” şi ea a semnat. De altfel, marea majoritate a oamenilor acestora noi care frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, nu se ştie de ce, s-o privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici mi-a mărturisit mai târziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu se cădea să întreţină relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi primea totuşi împinsă de curiozitate, cu tot neastâmpărul isteric atât de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dânsa ştiute. La aceste recepţii Varvara Petrovna vorbea puţin; deşi ar fi putut întreţine o conversaţie, prefera totuşi să-i asculte pe alţii. Se discutau abolirea cenzurii şi a semnului tare din alfabet; înlocuirea literelor din alfabetul rusesc cu litere latine; deportarea de ieri a cutăruia; ultimul scandal de la Pasaj; utilitatea dezmembrării Rusiei pe naţionalităţi, reunite apoi într-o Federaţie liberă; desfiinţarea armatei şi a marinei; restaurarea Poloniei cu graniţa până la Nipru; reforma ţărănească şi manifestele revoluţionare; abolirea instituţiilor de moştenire şi de familie, de filiaţie şi a tagmei preoţeşti; drepturile femeii; casa lui Kraievski pentru care domnul Kraievski n-a fost iertat de nimeni şi niciodată etc., etc. Era limpede că în adunătura aceasta numeroasă de oameni noi mişunau mulţi escroci, dar se găseau acolo fără îndoială şi mulţi oameni oneşti, chiar foarte simpatici şi agreabili, deşi provocau nedumerire, oferind priveliştea unor nuanţe destul de surprinzătoare. Oneştii erau mult mai greu de înţeles decât cei neoneşti şi grosolani; dar nu se ştia cine pe cine îl are la mână. Când Varvara Petrovna îşi dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei şi mai multă lume; dar se pomeni totodată luată în focuri sub acuzaţia zvârlită verde în obraz că este capitalistă şi că exploatează munca. Insolenţa acuzaţiilor nu putea fi egalată decât doar de stupoarea provocată de acest atac uluitor. Bătrânul general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de zile şi fost camarad de arme cu decedatul general Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi bine-cunoscut aici la noi de toată lumea, foarte încăpăţânat şi arţăgos, care mânca teribil de mult şi se temea teribil de ateism, se lansă la una dintre seratele Varvarei Petrovna în discuţie cu un tânăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte, tânăra celebritate îi trânti drept în faţă: „Daţi-mi voie să vă spun că sunteţi un general dacă vorbiţi aşa”, adică în sensul că nici nu găsea un termen mai injurios decât cuvântul de general.

  Ivan Ivanovici se înfurie peste poate: „Da, domnul meu, sunt general şi încă general-locotenent şi mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu, iar dumneata, domnule, eşti un mucos şi un ateu!”. Se iscă un scandal nemaipomenit. A doua zi cazul fu relevat în presă şi se iniţie strângerea de semnături pe un protest colectiv împotriva „abominabilei conduite” a Varvarei Petrovna, care a refuzat să-l alunge imediat pe general din casă. Într-o revistă ilustrată apăru o caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul şi Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în