chip de trio retrograd; sub caricatură fuseseră inserate şi nişte stihuri ale unui poet la modă, scrise anume pentru acest caz. În treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de general au într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază:, Mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu”… ca şi cum dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi ăştia, simpli supuşi, ci unul aparte, exclusiv al lor.

  Era, evident, imposibil pentru Varvara Petrovna şi pentru prietenul ei să rămână la Petersburg, cu atât mai mult, cu cât şi Stepan Trofimovici la rândul lui suferi un fiasco definitiv. Nemaiputându-se abţine, el începu să vorbească în numele artei, invocând drepturile acesteia, ceea ce atrase asupra lui şi mai multă derâdere. Cu prilejul ultimei sale conferinţe publice, el se gândi să-şi impresioneze auditoriul apăsând pe coarda civică şi nădăjduind că, prin variaţiuni pline de elocinţă pe tema „surghiunului” său, va izbuti să mişte inimile şi să capteze simpatia şi respectul publicului. Recunoscu necondiţionat inutilitatea şi ridicolul cuvântului „patrie”; acceptă şi ideea influenţei pernicioase a religiei, dar ţinu să declare sus şi tare că o pereche de cizme este mai prejos decât un Puşkin, şi chiar mult mai prejos. Fluierat şi huiduit fără nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara Petrovna îl aduse acasă mai mult mort decât viu. „On m’a traité comme un vieux bonnet de coton!”, bolborosea el năuc. Ea îl îngriji toată noaptea, silindu-l să ia picături de esenţă de mălin alb şi repetând mereu până la ziuă: „Dumneata eşti încă un om util; te vei afirma încă; vei fi apreciat… în altă parte”.

  A doua zi, de dimineaţă, se prezentară la Varvara Petrovna cinci literaţi, dintre care trei complet necunoscuţi, pe care ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu un aer grav, ei declarară că au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi propune s-o înfiinţeze şi au adoptat hotărârea corespunzătoare. Nicicând şi pe nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să examineze şi să decidă ceva în privinţa revistei sale. Hotărârea celor cinci era ca, îndată după înfiinţarea revistei, Varvara Petrovna să le-o transmită lor, împreună cu fondurile respective şi cu titlul de liberă asociere, iar dumneaei personal să se reîntoarcă la Skvoreşniki, fără a uita să-l ia totodată cu dânsa şi pe Stepan Trofimovici, „care a devenit prea demodat”. Din delicateţe, cei cinci acceptau să-i recunoască dreptul de proprietate şi să-i trimită anual a şasea parte din beneficiu. Lucrul cel mai înduioşător în toată afacerea aceasta era că, dintre cei cinci indivizi, cu siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, ci se agitau exclusiv în numele „cauzei generale”.

  — Am plecat complet năuciţi, povestea Stepan Trofimovici, nu eram în stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduc aminte, repetam întruna în ritmul roţilor vagonului:

  Vek şi Vek, şi Lev Kambek, Lev Kambek şi Vek şi Vek… şi dracu’ mai ştie ce, până am ajuns la Moscova. Abia acolo m-am dezmeticit, venindu-mi în fire complet, ca şi cum la Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva! Ei bine, dragii mei prieteni! – izbucnea el câteodată pe un ton de subită exaltare. Nu vă puteţi închipui câtă amărăciune şi tristeţe, câtă furie îţi cuprinde sufletul când vezi cum o idee măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi căreia i te închini cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranţi ca s-o târască în stradă, etalând-o în faţa unor imbecili ca şi ei, încât deodată o regăseşti la bâlci, absolut de nerecunoscut, terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi obtuz, lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca o jucărie în mâinile unor copii nepricepuţi! Ei bine, pe vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva aspiram noi. Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic… Dar vremea noastră va trebui să revină ca să repună pe baze solide şi să îndrepte pe făgaşul cel drept tot ce s-a şubrezit şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întâmpla?

  VII.

  Imediat după reîntoarcerea de la Petersburg, Varvara Petrovna îşi expedie prietenul „să se reconforteze” în străinătate. De altfel, începuse şi ea să simtă de la un timp încoace că o separare vremelnică între ei se impune. Stepan Trofimovici primi vestea plecării cu mare entuziasm. „Acolo renasc! strigă el. În sfârşit, mă întorc acolo la ştiinţă!” Însă chiar în primele scrisori trimise din Berlin, reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. „Inima mea e zdrobită, îi scria el Varvarei Petrovna, nu pot uita nimic! Aici, la Berlin, totul îmi evocă trecutul, primele elanuri şi primele suferinţe. Unde este ea? Unde sunt ele amândouă? Unde sunteţi voi, cei doi îngeri ai mei, de care nu am fost demn niciodată? Unde este fiul meu, fiul meu iubit? Unde sunt, în sfârşit, eu însumi, cel de altădată, cu forţe de oţel şi neclintit ca o stâncă, când un Andrejeff oarecare, un bufon ortodox cu barbă, peut briser mon existence en deux etc., etc.” În ce priveşte referirea lui Stepan Trofimovici la fiul său, nu-şi văzuse băiatul decât de două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a doua oară – cu totul recent – la Petersburg, unde tânărul se pregătea să intre la Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, după cum am spus, a fost crescut pe cheltuiala Varvarei Petrovna de nişte mătuşi în gubernia Osk, la vreo şapte sute de verste de Skvoreşniki. Cât despre Andrejeff, adică Andreev, acesta era pur şi simplu un negustor din localitate, un personaj ciudat, care, pe lângă ocupaţia lui de băcan în oraşul nostru, era şi arheolog-autodidact, colecţionar pasionat de antichităţi ruseşti şi care avea pretenţia de a rivaliza cu Stepan Trofimovici în erudiţie, mai cu seamă în sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, cu barbă albă şi ochelari respectabili în ramă de argint, îi rămăsese dator lui Stepan Trofimovici patru sute de ruble pentru cele câteva deseatine de pădure vândute din moşioara lui de lângă Skvoreşniki pentru tăiere. Varvara Petrovna avusese grijă să-l finanţeze din belşug