pe prietenul ei pentru această călătorie la Berlin, dar se vede treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli secrete, probabil, de vreme ce era aproape să izbucnească în plâns când Andrejeff îi ceru o păsuire de o lună, la care de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase anticipat cu o jumătate de an înainte de termen, la rugămintea lui Stepan Trofimovici, presat de nu ştiu ce nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o curiozitate avidă această primă scrisoare şi, subliniind cu creionul exclamaţia: „Unde sunt ele amândouă?”, notă pe ea data primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se gândea, desigur, la cele două soţii ale sale decedate. În cea de-a doua scrisoare trimisă din Berlin, placa era total schimbată. „Lucrez câte douăsprezece ore pe zi („unsprezece i-ar fi de ajuns”, murmură Varvara Petrovna), răscolesc bibliotecile, confrunt texte, conspectez, alerg, am întâlniri cu profesorii. Am reluat relaţiile cu excelenta familie Dundasov. Ce încântătoare este Nadejda Nikolaevna chiar şi astăzi! Vă trimite salutări. Tânărul ei soţ şi cei trei nepoţi sunt cu toţii la Berlin. Serile le petrec cu tineretul în discuţii ce se prelungesc până la ziuă; sunt un fel de serate ateniene, dar numai sub raportul fineţii şi al eleganţei; totul poartă pecetea unei distincţii emoţionante; multă muzică, melodii spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea frumuseţii eterne, Madona Sixtină, lumină brăzdată de fâşii de întuneric, dar până şi soarele are pete! O, scumpa mea prietenă, nobilă şi fidelă prietenă! Sufleteşte eu sunt cu dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi oriunde en tout pays, fie chiar şi dans le pays de Makar et de şes veaux, despre care, îţi aduci aminte, vorbeam adesea înfioraţi la Petersburg înainte de plecare. Îmi amintesc zâmbind. Trecând peste graniţă m-am simţit nepericulos, un sentiment ciudat, nou, pe care îl încerc pentru prima oară după atâţia şi atâţia ani…” etc., etc.

  „Prostii! decretă Varvara Petrovna, depunând şi această scrisoare în casetă; de vreme ce seratele ateniene ţin până la ziuă, n-are cum să-şi consacre cărţilor câte douăsprezece ore pe zi. O fi fost beat când le-a scris? Şi Dundasova aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări? De altfel, lasă-l să se amuze…”

  Fraza „dans le pays de Makar et de şes veaux” era o traducere a zicalei ruseşti „unde şi-a mânat Makar viţeii”, adică „unde şi-a înţărcat mutu’ iapa”. Stepan Trofimovici, care s-ar fi priceput desigur să transpună mult mai bine proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, intenţionat le traducea însă în modul cel mai stupid, convins că maniera aceasta nu e lipsită de şic, părându-i-se şi spirituală totodată.

  Escapada lui însă nu dură mult. În mai puţin de patru luni îl cuprinse disperarea şi se reîntoarse în grabă la Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline exclusiv de efuziuni sentimentale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente scăldate în lacrimile despărţirii. Unele firi se ataşează de casă ca nişte căţei. Revederea celor doi prieteni fu înduioşătoare. După două zile, totul reintră în vechiul său făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul meu, îmi spuse Stepan Trofimovici peste două săptămâni, cu un aer de mare confidenţă, dragul meu, am descoperit o cumplită noutate… pentru mine: je suis un simplu parazit et rien de plus! Mais r-r-rien de plus!”

  VIII.

  Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură aproape nouă ani. Izbucnirile nervoase şi hohotele de plâns pe umărul meu ce se repetau cu regularitate nu tulburau cu nimic existenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul că Stepan Trofimovici nu se îngrăşă în acest răstimp. Atâta doar că i se mai împurpură nasul şi chipul începu să trădeze mai multă bunăvoinţă. Treptat se formă în jurul său un cerc constant de prieteni, destul de restrâns, de altfel. Deşi Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o consideram drept patroana noastră. După lecţia de la Petersburg, ea se stabili definitiv în oraşul nostru; iarna locuia în oraş, iar vara, în conacul moşiei sale din împrejurimi. Nicicând nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi de o influenţă atât de mari în societatea noastră provincială ca în aceşti ultimi şapte ani, adică până în zilele când administraţia guberniei a fost preluată de guvernatorul actual. Vechiul nostru guvernator, blândul şi neuitatul Ivan Osipovici, era ruda ei apropiată, căruia ea cândva îi făcuse un mare bine. Soţia lui se cutremura numai la gândul că ceva din comportarea lor ar putea eventual să-i displacă Varvarei Petrovna, iar veneraţia societăţii locale ajunsese aproape până la un fel de idolatrizare. Toate acestea, fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era membru al clubului gubernial, pierdea la cărţi cu aer degajat şi plin de demnitate, câştigându-şi stima generală, deşi în ochii multora nu apărea decât ca o figură de „savant”. Mai târziu, când Varvara Petrovna îi îngădui să locuiască într-o casă separată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la el de două ori pe săptămână; petreceam de minune, mai cu seamă când ne trata din belşug cu şampanie. Vinul se cumpăra de la băcănia aceluiaşi Andreev. Varvara Petrovna achita la fiecare jumătate de an conturile, iar ziua acestor plăţi era totdeauna şi o zi de holerină.

  Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era considerat Liputin, funcţionar la cancelaria gubernială, un om destul de în vârstă, mare liberal, care în oraş trecea şi drept un ateu notoriu. Era căsătorit pentru a doua oară cu o tinerică drăguţă, care i-a adus, se pare, şi o zestre bunicică; mai era tată a trei fete mari. Îşi ţinea familia aproape totdeauna închisă în casă şi cu frica de Dumnezeu; era peste măsură de zgârcit, iar cu veniturile din slujbă îşi cumpărase o căsuţă, ba îşi încropise şi un oarecare capital. Avea o fire de om fără astâmpăr, deţinând şi un grad mic în funcţie; nu prea era respectat în oraş, iar în cercurile mai sus-puse nu avea succes. Unde mai