pui că era şi un bârfitor notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de dureros, o dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, respectabil tată de familie. Totuşi, noi ţineam la el pentru inteligenţa lui ageră, pentru setea de a cunoaşte şi jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Petrovna nu-l prea suferea, dar el se pricepea nu ştiu cum, totdeauna, să se dea bine pe lângă dânsa.

  Ea nu-l prea înghiţea nici pe Şatov, care abia în ultimul an devenise membru al cercului. După mai mulţi ani de studenţie, a fost exclus din universitate în urma unui scandal; în copilărie fusese elevul lui Stepan Trofimovici, se născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la moşia Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara Petrovna nu-l suferea pentru mândria şi ingratitudinea lui şi nu putea să-i ierte faptul că după eliminarea din universitate n-a venit îndată la dânsa; dimpotrivă, nici chiar la scrisoarea ei nu-i răspunsese nimic, preferând să se angajeze la un oarecare negustor mai civilizat, ca preceptor la copii. Împreună cu familia acestui negustor plecă în străinătate, mai curând în calitate de dădacă decât de preceptor; dar dorinţa de a merge în străinătate îl făcu să treacă peste toate astea. Copiii aveau şi o guvernantă rusoaică, o fată dezgheţată, care se angajase abia înainte de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un salariu foarte modest. Peste vreo două luni, negustorul o concedie pentru „idei prea libere”. Şatov se luă după ea şi curând se căsătoriră la Geneva. După vreo trei săptămâni de căsnicie se despărţiră, ca nişte oameni liberi, cum se considerau, pe care nu-i poate lega nimic; bineînţeles, şi din cauza sărăciei. Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind din tot felul de expediente; se spunea că a încercat şi ocupaţia de lustragiu şi de hamal în port. În sfârşit, acum un an s-a întors în locurile natale instalându-se la o mătuşă bătrână pe care a trebuit s-o înmormânteze la o lună după aceea. Cu sora sa Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna şi care avea în casă o poziţie de favorită, bucurându-se de un tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi consideraţie, întreţinea relaţii sporadice şi distante. Între noi rămânea mereu ursuz şi nu prea vorbăreţ; doar câteodată, şi numai când se simţea atins în convingerile sale, se aprindea reacţionând bolnăvicios şi fără a-şi controla limbajul. „Pe Şatov trebuie mai întâi să-l legăm şi după aceea să stăm cu el la discuţii”, glumea uneori Stepan Trofimovici, deşi îl iubea mult. În străinătate, Şatov îşi schimbase radical unele dintre convingerile sale socialiste de altădată, sărind în extrema cealaltă. Era unul dintre acei ruşi idealişti care, impresionaţi de o idee puternică, se lăsau cuprinşi de ea, uneori pentru totdeauna. Oamenii de felul lui niciodată nu sunt în stare să elucideze şi să domine din plin respectiva idee, ci aderă la ea fervent şi astfel o viaţă întreagă rămân copleşiţi de puterea acesteia, zbătându-se în convulsii supreme ca sub povara unui pietroi rostogolit peste ei şi pe jumătate striviţi de imensa lui greutate. Ca exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale: era neîndemânatic, blond, cu părul vâlvoi, de statură mică, spătos, buzat, cu sprâncene albicioase atârnându-i stufos deasupra ochilor, cu fruntea încruntată, cu o privire neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pământ şi tot timpul parcă ruşinată. În pieptănătura lui era nelipsită o şuviţă rebelă, un moţ care nu voia nicicum să rămână lipit şi stătea veşnic ţeapăn. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa l-a lăsat”, spuse într-o zi Varvara Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia lui lucie. Nu apelă la ajutorul Varvarei Petrovna nici acum, descurcându-se el ştie cum; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi în prăvălie; urma la un moment dat să se îmbarce pe un vapor încărcat cu mărfuri, ca ajutor al procuristului, dar se îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi închipuie cineva câtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici că-i păsa. Varvara Petrovna, aflând de boala lui, îi trimise în secret şi anonim o sută de ruble; el însă izbuti să afle cine i-a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi se duse să-i mulţumească. Fericită, ea îl întâmpină cu multă căldură, dar şi de data aceasta el îi înşelă aşteptările: nu stătu decât vreo cinci minute, tăcu tot timpul cu privirea plecată şi cu un zâmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, fără să mai asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant al conversaţiei, să se ridice brusc, s-o salute stângaci, cumva întors numai cu umărul spre dânsa, reuşind chiar să atingă şi să-i răstoarne totodată măsuţa elegantă de lucru, făcând-o ţăndări, şi plecă de acolo aproape mort de ruşine. Liputin îi reproşă mult timp după aceea faptul că el nu ştiuse să respingă cu dispreţ această sută de ruble oferită de fosta lui stăpână, moşiereasa despotică, şi nu numai că a primit banii, dar s-a mai şi dus să-i mulţumească. Şatov trăia singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea îi plăcea să vină cineva la el, nici chiar dacă era vreunul dintre noi. Se prezenta însă regulat la seratele lui Stepan Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi.

  Venea la aceste serate şi un alt tânăr, cu numele de Virghinski, funcţionar de pe aici, care părea că semăna întru câtva cu Şatov, deşi îi era complet opus sub toate raporturile; dar şi acesta era „familist”. Un tânăr foarte potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, însă cu oarecare studii, deşi mai mult autodidact. Era slujbaş sărac, căsătorit, avea în grija sa şi o mătuşă, şi pe sora nevestei. Atât soţia sa, cât şi celelalte femei din casa lui, de altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar modul lor de a se manifesta în această privinţă era destul de grosolan; era, cum s-ar zice, „ideea coborâtă în stradă”, după expresia