lui Stepan Trofimovici, spusă cu nu ştiu ce prilej. Luau totul din cărţi şi din primele zvonuri parvenite din mijlocul cercurilor noastre progresiste; erau gata să arunce la lada de gunoi orice, numai să existe un îndemn. Doamna Virghinskaia era de profesie moaşă; înainte de măritiş locuise mult timp la Petersburg. Virghinski apărea în toate manifestările lui ca un om de o rară puritate a inimii şi nu prea mi-a fost dat să întâlnesc la alţii atâta curăţenie sufletească. „Niciodată n-am să mă lepăd de aceste speranţe luminoase”, vorbea totdeauna cu glas scăzut, cu voluptate, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi fost un mare secret. Era destul de înalt ca statură, dar foarte subţire şi îngust în umeri, şi cu un păr extrem de rar, roşcovan. Toate ironiile arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora dintre opiniile lui, Virghinski le primea cu multă blândeţe, iar când îl combătea uneori, o făcea cu toată seriozitatea şi de multe ori reuşea să-l pună în încurcătură. Stepan Trofimovici îl trata cu bunătate şi, în general, faţă de noi toţi se purta cu un fel de dragoste părintească.

  — Voi toţi faceţi parte din categoria celor „neisprăviţi”, zicea el în glumă adresându-i-se lui Virghinski, toţi de-alde voi! Deşi n-aş putea spune că am observat la dumneata acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg chez ces séminaristes, totuşi sunteţi nişte necopţi. Şatov doreşte grozav să se maturizeze, însă şi el este un neisprăvit.

  — Dar eu? întrebă Liputin.

  — Iar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei oameni de mijloc care ştiu să se adapteze în orice împrejurări…

  Pentru ca Liputin să se simtă jignit.

  Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei, că soţia lui, la nici măcar un an de căsătorie legitimă, l-ar fi anunţat să se considere „demis” pentru că ea îl preferă pe Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, s-a dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un căpitan în retragere, cum se recomandase. Nu ştia decât să-şi răsucească mustaţa, să bea şi să pălăvrăgească, îndrugând verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul s-a mutat îndată la ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea; mânca şi dormea la ei, ajungând în cele din urmă să-l trateze de sus chiar pe stăpânul casei. Se mai spunea că Virghinski, ascultând comunicarea de demitere pe care i-o făcuse nevastă-sa, i-ar fi declarat: „Dragă prietenă, până acum te-am iubit numai, acuma te şi stimez”, deşi nu-mi vine a crede că un asemenea aforism, demn de un roman din Antichitate, să fi fost cu adevărat rostit; dimpotrivă, se pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plâns. Într-o zi, la vreo două săptămâni după „demitere”, ei toţi, toată „familia” adică, au plecat să facă o plimbare afară din oraş, într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, ceaiul. Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanţă înfrigurată şi chiar a dansat. Deodată însă, fără să fi intervenit în prealabil vreo ceartă, l-a apucat pe namila de Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amândouă mâinile de păr şi, aplecându-i capul, l-a tras roată după el cu ţipete, strigăte şi lacrimi. Namila se sperie atât de tare, încât nici nu încercă să se apere şi tot timpul cât fu purtat aşa de păr nu scoase aproape nici o vorbă; după păruială însă, arboră un aer de nobilă indignare, de care poate fi capabil un gentilom jignit la culme. Toată noaptea Virghinski o imploră în genunchi pe nevastă-sa să-l ierte; dar i se refuză iertarea, pentru că nu acceptase să-i ceară scuze lui Lebeadkin; afară de asta, fu demascat ca un om cu vederi înguste şi de o prostie crasă; această din urmă învinuire se întemeia pe faptul că în explicaţia lui cu o femeie a căzut în genunchi. Curând, căpitanul dispăru şi nu se mai întoarse în oraşul nostru decât abia în ultimul timp, însoţit de o soră a sa şi animat de noi intenţii; dar despre el vom avea de vorbit mai încolo. Aşadar, nu-i de mirare că sărmanul „familist” simţea nevoia să vină în societatea noastră să-şi mai aline sufletul. De altfel, despre treburile lui de acasă nu deschidea niciodată vorba. O singură dată, plecând cu mine de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi vorbească mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată să-şi curme confesiunea şi, apucându-mă de mână, strigă cu înflăcărare:

  — Dar n-are nici o importanţă; e un caz particular şi nimic mai mult; asta nu va dăuna niciodată „cauzei comune”!

  Se întâmpla să apară în cercul nostru şi musafiri ocazionali; venea uneori ovreiaşul Leamşin, venea căpitanul Kartuzov. Într-o vreme frecventă cercul şi un bătrânel dornic să se instruiască, dar acesta, curând, decedă. Liputin îl introduse pe un pastor exilat, Slonţevski, şi un timp fu acceptat din principiu; ulterior însă încetară să-l primească.

  IX.

  La un moment dat, în oraş începu să circule zvonul precum că cercul nostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare; or, în realitate totul se reducea la o încântătoare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil şi elevat” şi „un liberal nobil şi elevat”, adică un liberal fără scop, sunt posibile numai în Rusia. Stepan Trofimovici, ca orice om de spirit, avea nevoie de auditoriu; mai mult, trebuia să aibă şi conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de propagator de idei. Şi, în sfârşit, era atât de plăcut să bei şampanie într-o bună tovărăşie şi să faci un schimb de reflecţii picante şi de un gen bine-cunoscut despre Rusia şi „spiritul rus”, despre Dumnezeu în general şi despre un „Dumnezeu rus”, în special; să repeţi pentru a nu ştiu câta oară anecdote ruseşti de scandal arhicunoscute de toată lumea. Nu ezitam să gustăm şi din aroma cancanurilor locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de sentinţe severe pătrunse de înaltă moralitate. Atingeam şi chestiuni de ordin general uman, discutam