grav şi despre destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam sentenţios că Franţa, după perioada cezariană, va decădea brusc pe treapta unui stat de mâna a doua şi eram ferm convinşi că asta se va întâmpla foarte curând şi fără prea multe tribulaţii. Îi preziseserăm Papei încă de mult un rol de simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi că întreagă această problemă milenară nu este decât o bagatelă în secolul nostru, al umanismului, industriei şi căilor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc” nici nu tratează altfel de probleme. Stepan Trofimovici mai perora uneori despre artă, destul de frumos, dar cam abstract, îşi aducea aminte câteodată despre prietenii lui din tinereţe, tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării noastre; îşi amintea cu duioşie şi veneraţie de ei, dar şi cu oarecare invidie. Dacă se întâmpla să ne plictisim prea tare, evreul Leamşin (un umil funcţionar în serviciul poştei), bun pianist, se aşeza şi ne cânta, iar în pauze ne distra ilustrând fie grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu primul ţipăt al copilului etc., etc.; de altfel, numai pentru asta era şi invitat, iar dacă se întâmpla să bem ceva mai mult – deşi aşa ceva se întâmpla mai rar -, îi dădeam şi noi drumul, şi într-o zi chiar am cântat în cor şi cu mult entuziasm, acompaniaţi de Leamşin, Marseillaise. De altfel, nu ştiu dacă a fost foarte reuşit. Ziua memorabilă de nouăsprezece februarie am întâmpinat-o cu mare entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei date, am golit câteva rânduri de pahare în cinstea ei, rostind discursuri potrivite. Asta s-a întâmplat de mult de tot, când nu îi aveam printre noi nici pe Şatov, nici pe Virghinski şi când Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi casă cu Varvara Petrovna. Cu câteva zile înainte de marea sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat să zică pe nas nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, compuse probabil de un fost moşier liberal:

  Vin mujicii cu topoare, O, ce grozăvie mare…

  În sfârşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum sunau. Varvara Petrovna, auzindu-le, i-a strigat: „Prostii, prostii!” şi a plecat înfuriată. Liputin, care asistase la această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici:

  — Ar fi regretabil dacă foştii iobagi, de bucurie, le-ar cauza într-adevăr domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu un gest cu degetul în jurul propriului său gât.

  — Cher ami, răspunse cu multă bonomie Stepan Trofimovici, crede-mă că acest lucru (şi el repetă gestul cu degetul în jurul gâtului) nu va fi de nici un folos nici moşierilor noştri şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi fără capete, noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să raţionăm cum trebuie.

  Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua proclamării manifestului se va produce ceva extraordinar, în sensul prezis de Liputin, şi asta o susţineau aşa-numiţii cunoscători ai poporului şi ai problemelor statului. Se pare că şi Stepan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în aşa măsură, încât cu câteva zile înainte de marele eveniment îi ceru voie Varvarei Petrovna să plece în străinătate; într-un cuvânt, se arătă cam îngrijorat. Dar iată că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zâmbetul lui de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în faţa noastră câteva idei remarcabile despre firea rusului în general şi aceea a ţăranului rus în special.

  — Oameni pripiţi cum suntem, prea ne-am grăbit cu bunii noştri ţărani, îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am adus problema aceasta pe tapet şi câţiva ani de-a rândul un sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o preţioasă nestemată nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe capete pline de păduchi. Satul rusesc în decurs de un mileniu întreg nu ne-a dat decât dansul şi cântecul komarinski. Un remarcabil poet rus, înzestrat de altfel şi cu o puternică doză de spirit glumeţ, văzând-o pentru prima oară pe celebra Rachel pe scenă, a strigat plin de entuziasm: „N-aş da-o pe Rachel pentru mujicul rus!”. Eu sunt gata însă să merg şi mai departe: aş da toţi mujicii ruşi în schimbul unei Rachel. E timpul să privim lucrurile cu mai multă luciditate şi să nu confundăm catranul nostru autohton rudimentar cu bouquet de l’impératrice.

  Liputin se declară imediat de acord, observând însă că este totuşi necesar să se treacă peste anumite consideraţii lăudându-i pe ţărani; că până şi doamnele din societatea înaltă plâng când citesc Anton-Goremâka, iar unele dintre ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să se poarte de acum încolo cu ţăranii cât se poate mai uman.

  Se întâmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să circule zvonurile despre Anton Petrov, în gubernia noastră şi numai la cincisprezece verste de Skvoreşniki, să se producă oarecare evenimente neplăcute pentru care se luă măsura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data aceasta, Stepan Trofimovici se arătă atât de emoţionat, încât ne sperie şi pe noi. Striga la club că trebuie mai multe trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic unităţi dintr-un judeţ vecin; stăruia pe lângă guvernator, încercând să-l convingă că el n-ar avea nici un amestec; implora să nu fie implicat cumva şi el, din cauza reputaţiei lui, în această afacere; şi propunea să se comunice imediat autorităţilor în drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că totul s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări; eu însă am rămas atunci foarte mirat de comportarea lui Stepan Trofimovici.

  Aproximativ trei ani mai târziu, după cum se ştie, a început să se vorbească la noi despre „naţionalitate” şi se născu o „opinie publică”. Stepan Trofimovici nu mai putea de râs.

  — Dragii mei, ne povăţuia el, „naţionalitatea”, dacă s-a „născut” cu adevărat, cum vor să ne încredinţeze acum gazetele, se află deocamdată încă pe băncile şcolii, într-o oarecare şcoală nemţească Peterschule, cu carte