nemţească în faţă, tocind la nesfârşit o lecţie nemţească, iar învăţătorul neamţ o pune de câte ori este nevoie să stea în genunchi. Pentru dascălul neamţ – toate laudele mele; dar e mult mai probabil că nimic nu s-a întâmplat, nimic asemănător n-a luat naştere şi că totul decurge ca şi până acum, adică la voia întâmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu cred că este prea de-ajuns pentru Rusia, pour notre sainte Russie. De altfel, tot acest panslavism şi naţionalism e ceva prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, niciodată nu s-a manifestat la noi decât în chip de fantezie boierească vânturată prin saloanele cluburilor, iar dacă vreţi şi mai precis, în chip de moft al domnilor de la Moscova. Nu mă refer, bineînţeles, la vremea lui Igor. Şi în definitiv, toate acestea nu sunt decât o consecinţă a trândăviei. La noi totul purcede din trândăvia noastră neasemuită, atât ce e bun, cât şi ce e bine. Toate ne vin de la acea trândăveală boierească, simpatică, cultă şi capricioasă! De treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu ştim noi să trăim din propria noastră muncă. Şi ce le-a venit acum acolo cu opinia asta publică, „născută” la noi, aşa deodată, din senin, picată din cer? Cum de nu înţeleg oamenii aceştia că pentru a te bucura de o opinie e nevoie în primul rând de muncă, de muncă proprie, de un început propriu, de o iniţiativă proprie în făptuire, e nevoie de experienţă proprie! Pe degeaba nimic nu se obţine. Să muncim, aşadar, să muncim şi abia atunci să pretindem a avea propria noastră opinie. Dar, pentru că noi niciodată n-o să ne apucăm de treabă, e limpede şi că opinie vor avea în locul nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi până acum, adică aceeaşi Europă, aceiaşi nemţi, dascălii noştri de mai bine de două sute de ani. Afară de asta, Rusia, prin ea însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru ca noi singuri să fim în stare s-o dezlegăm, fără ajutorul nemţilor şi fără un efort în muncă! Iată, de peste douăzeci de ani eu tot trag clopotul de alarmă şi fac apel la muncă! Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care am crezut ca un nebun! Acum nu mai cred în nimic, dar nu încetez să dau alarma şi voi continua aşa până la sfârşit, până la mormânt; voi trage de funie până când o să-mi cânte prohodul!

  Iar noi, vai, nu făceam decât să zicem amin la aceste cuvinte. Îl aplaudam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare! Ei bine, domnilor, nu vi se pare că şi astăzi răsună încă adesea şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea discursuri, presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe”, „spirituale”, „liberale”?

  Dascălul nostru credea în Dumnezeu.

  — Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un ateu? spunea el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais distinguons, eu cred în el ca într-o fiinţă care nu se recunoaşte pe sine ca atare decât numai prin eul meu. N-o să vă închipuiţi cumva că aş putea avea credinţa Nastasiei (slujnicei mele) sau a unui boier oarecare ce crede „pentru orice eventualitate”, sau ca simpaticul nostru Şatov, ba nu, să-l lăsăm pe Şatov deoparte; credinţa lui este forţată, ca la slavofilii moscoviţi. Cât priveşte creştinismul, cu toată stima mea sinceră, nu aş putea fi un creştin. Sunt mai curând un păgân antic, cum a fost marele Goethe sau anticii eleni. E de-ajuns numai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles femeia, ceea ce a fost cu atâta strălucire demonstrat de George Sand într-unul dintre romanele sale geniale. Cât priveşte închinăciunile, posturile şi toate celelalte, nu înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu? Oricât şi-ar bate capul pe aici denunţătorii noştri, eu nu vreau să devin iezuit. În anul o mie opt sute patruzeci şi şapte, Belinski i-a scris lui Gogol din străinătate cunoscuta epistolă în care îi reproşa cu multă ardoare faptul că acesta crede „în nu se ştie ce Dumnezeu”. Entre nous soit dit, nu-mi pot imagina nimic mai caraghios decât momentul acela când Gogol (Gogol de atunci!) a citit această expresie şi… în general întreaga scrisoare! Dar lăsând la o parte ridicolul şi întrucât eu sunt de acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus şi tare: iată nişte oameni adevăraţi! Au ştiut să se umple de dragoste pentru poporul lor, au ştiut să sufere pentru el, au ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi timp să nu fie de acord cu el, când acest lucru se impunea, să nu-l încurajeze în anumite privinţe. Nu putea Belinski să caute într-adevăr mântuirea în postul cu untdelemn sau în ridichile cu mazăre…

  Dar aici intervenea Şatov.

  — Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit poporul, n-au suferit pentru el şi n-au sacrificat nimic în interesul lui, oricât s-ar fi complăcut dumnealor în a-şi închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el posomorât, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător pe scaun.

  — Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimovici. O, de-ai şti cât iubeau ei Rusia!

  — Nici Rusia, nici poporul rus! urla la rândul său Şatov, cu ochii scânteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrece în sufletul poporului rus! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi bâjbâit alunecând cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Belinski; chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru cât se poate de clar. Belinski, aidoma Curiosului dintr-un basm al lui Krîlov, n-a observat elefantul din parcul zoologic, concentrându-şi toată atenţia asupra gângăniilor sociale franţuzeşti; şi la atâta s-a mărginit. Şi când te gândeşti că era poate mult mai deştept decât voi toţi! Şi nu numai că n-aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi tratat cu un dispreţ dezgustător, judecând după faptul că vorbind despre popor nu v-aţi