gândit decât la poporul francez şi chiar din poporul francez n-aţi ştiut să-i vedeţi decât pe parizieni, ruşinându-vă că poporul rus nu e ca ei. Este purul adevăr! Iar cine n-are popor nu are nici Dumnezeu! Să se ştie, aşadar, că toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el negreşit îşi pierd şi credinţa strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenţi. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. Iată de ce şi voi toţi, şi noi toţi acum nu suntem decât nişte atei odioşi sau nişte mizerabili indiferenţi, depravaţi şi nimic mai mult! Şi pe dumneata la fel, Stepan Trofimovici, n-am de gând să te consider o excepţie, ba chiar anume despre dumneata am vorbit, să ştii!

  De obicei, după un asemenea monolog (şi se întâmpla să izbucnească adesea în acest fel), Şatov punea mâna pe şapcă şi se repezea spre uşă, deplin convins că de data aceasta totul s-a sfârşit şi că a rupt definitiv şi pentru totdeauna raporturile sale prieteneşti cu Stepan Trofimovici. Acesta însă izbutea totdeauna să-l reţină la timp.

  — Ce-ar fi totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul acesta drăguţ de cuvinte? spunea el, întinzându-i mâna cu blândeţe, din fotoliul său.

  Dar stângaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant refractar oricărei efuziuni sentimentale, deşi, cu toată aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea un suflet foarte delicat. Dându-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, el cel dintâi suferea din această cauză. Murmurând ceva nedesluşit drept răspuns la apelul împăciuitor al lui Stepan Trofimovici şi tropăind de câteva ori, ca un urs, el începea deodată să zâmbească, îşi scotea şapca şi se aşeza la locul său, cu privirea îndărătnic aţintită în pământ. Bineînţeles, se comanda băutură şi Stepan Trofimovici ţinea un toast corespunzător, de pildă, în amintirea uneia dintre marile personalităţi publice ale trecutului.

  Capitolul al doilea.

  Prinţul Harry. Peţitul.

  I.

  Exista pe lume încă o fiinţă de care Varvara Petrovna era nu mai puţin ataşată decât de Stepan Trofimovici – unicul ei fiu, Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Tocmai pentru educaţia lui fusese invitat cândva Stepan Trofimovici. Băiatul avea pe atunci opt ani, iar fluşturaticul general Stavroghin, tatăl său, trăia despărţit de mama sa, încât copilul a crescut sub îngrijirea şi îndrumarea ei. Trebuie să recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi ştiut să-şi câştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe consta în faptul că şi el însuşi era ca un copil. Atunci încă nu mă avea pe mine pe lângă el şi tânjea după un suflet apropiat, un prieten sincer. N-a ezitat nici o clipă să-şi facă prieten dintr-o fiinţă atât de fragedă, chiar din momentul când băiatul a crescut cât de cât. Nu ştiu cum, parcă de la sine, nu s-a interpus între ei nici o distanţă. De multe ori îl trezea noaptea pe micul său prieten, în vârstă de zece sau unsprezece ani, numai şi numai pentru a-şi împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i destăinui un secret al familiei, fără să observe că aşa ceva era cu totul inadmisibil. Se aruncau unul în braţele altuia şi plângeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar nu cred că şi el o iubea la fel. Ea îi vorbea puţin, îl stingherea rar, însă privirea ei atentă, mereu aţintită asupra lui, o resimţea întotdeauna dureros. De altfel, în tot ce priveşte instrucţia şi educaţia lui morală, mama i se încredinţase întru totul lui Stepan Trofimovici. Pe atunci era încă plină de încredere în înţelepciunea lui. E de presupus că mentorul a contribuit întru câtva la zdruncinarea sistemului nervos al elevului său. La vârsta de şaisprezece ani, când a fost înscris la colegiu, arăta plăpând şi palid, de-o cuminţenie şi îngândurare ciudate (ulterior însă devenise de-o forţă fizică extraordinară). E de presupus, de asemenea, că cei doi prieteni plângeau, aruncându-se unul în braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întâmplări sau cazuri de familie. Stepan Trofimovici a ştiut să atingă cele mai ascunse coarde din inima prietenului său şi să provoace prima senzaţie, încă de tot vagă, a eternei tristeţi sacre pe care un suflet ales, gustând-o şi cunoscând-o odată, pentru nimic în lume nu ar mai schimba-o cu o satisfacţie minoră. (Există şi asemenea amatori, care ţin la această tristeţe mai mult decât la cea mai deplină satisfacţie, chiar dacă o atare satisfacţie ar fi cu adevărat posibilă.) În orice caz a fost bine-venită despărţirea, deşi cam târzie, dintre elev şi mentor.

  În primii doi ani de liceu, tânărul îşi petrecea vacanţele acasă. Cu prilejul călătoriei făcute de Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici la Petersburg, el a asistat de câteva ori la seratele literare organizate de maică-sa, ascultând cu atenţie încordată şi observând lumea. Vorbea puţin şi era tot atât de sfios ca şi altădată. Arăta aceeaşi atenţie gingaşă faţă de Stepan Trofimovici, dar se ţinea mai rezervat: îmi închipui că evita să mai discute subiecte înalte şi să evoce amintirile îndepărtate. Terminându-şi învăţătura îmbrăţişă, la dorinţa mamei, cariera militară şi în curând fu încadrat într-unul dintre strălucitele regimente de cavalerie de gardă. Nu veni să i se înfăţişeze măicuţei sale în uniformă şi era cam zgârcit la scrisori. Varvara Petrovna îi trimitea bani fără nici o socoteală, cu toate că după reformă veniturile moşiilor sale scăzuseră simţitor, încât în primii ani nu obţinea nici măcar jumătate din veniturile de altădată; de altfel, datorită unor îndelungate economii, se asigurase între timp cu un capital lichid destul de important. Era foarte atentă la succesele fiului ei în societatea înaltă din Petersburg. Ceea ce nu-i reuşise ei izbutise s-o facă tânărul ofiţer, bogat şi plin de speranţe. El reînnodă legăturile cu unele cunoştinţe, la care ea nu mai putea râvni, şi era primit în saloanele acestora cu multă plăcere. Curând însă, la urechile Varvarei Petrovna începură să parvină nişte zvonuri cam ciudate: tânărul se dedase brusc unei vieţi de petreceri nesăbuite. Şi nu era vorba de jocul de cărţi sau de beţii uluitoare;