se vorbea despre o purtare cumplit de deşănţată, despre oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate faţă de o doamnă din societatea înaltă pe care, după ce întreţinuse cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public. Era în toate acestea ceva scandalos de murdar. Se mai spunea că fiul ei, ca un zurbagiu ordinar, se lega de oameni şi îi jignea dintr-o pură plăcere de a jigni. Varvara Petrovna se arătă profund tulburată, necăjindu-se amarnic. Stepan Trofimovici încerca s-o asigure că nu este vorba decât de primele manifestări violente ale unui organism puternic dotat, că apele se vor linişti şi că toate acestea seamănă mult cu tinereţea prinţului Harry, care chefuia cu Falstaff, Poins şi mistress Quickly, descrisă de Shakespeare. De data aceasta, Varvara Petrovna nu mai strigă „Prostii, prostii!”, cum obişnuia în ultimul timp faţă de Stepan Trofimovici, ci dimpotrivă îl ascultă cu multă luare-aminte, cerându-i să-i explice mai amănunţit, ba se apucă cu râvnă să citească nemuritoarea cronică a lui Shakespeare. Dar lectura aceasta nu avu darul s-o liniştească şi nici prea multă asemănare nu găsi ea între cei doi. Aştepta cu nerăbdare răspunsul la cele câteva scrisori trimise. Răspunsurile nu întârziară; curând sosi vestea cum că prinţul Harry a avut aproape concomitent două dueluri, fiind absolut vinovat în amândouă cazurile; l-a ucis pe unul dintre adversarii săi, iar pe celălalt l-a rănit grav; pentru aceste isprăvi a fost deferit justiţiei militare. Scandalul s-a terminat prin degradarea lui, cu pierderea tuturor drepturilor şi trimiterea ca simplu soldat într-unul dintre regimentele de infanterie, şi încă toate acestea cu multă îngăduinţă din partea forurilor superioare.

  În anul una mie opt sute şaizeci şi trei, tânărul Stavroghin reuşi totuşi cumva să se distingă; fu decorat şi înaintat la gradul de subofiţer şi după aceea destul de rapid şi la gradul de ofiţer. În tot răstimpul acesta, Varvara Petrovna expedie în capitală cel puţin o sută de scrisori cu cereri şi rugăminţi; ba chiar, dată fiind gravitatea cazului, recurse, călcându-şi pe inimă, şi la unele intervenţii destul de umilitoare. După înaintarea sa la gradul de ofiţer, tânărul îşi dădu brusc demisia, dar la Skvoreşniki tot nu veni şi încetă complet să-i scrie mamei sale. Prin căi lăturalnice se află în sfârşit că iar s-a instalat la Petersburg, dar că nu mai frecventează societatea de odinioară; părea că duce o viaţă cu totul retrasă. Se află apoi că se complace într-un anturaj foarte ciudat, întreţine relaţii cu nişte declasaţi, cu nişte bieţi funcţionăraşi, militari în retragere, care nu fără un aer de nobleţe cerşesc în stradă, cu nişte beţivani, că frecventează familiile lor care trăiesc în promiscuitate, zile şi nopţi petrece în nişte spelunci şi cartiere murdare şi că a decăzut total. Se părea că îi plăcea acest gen de viaţă. Nu cerea bani de la maică-sa; avea o moşioară proprie, fosta proprietate a generalului Stavroghin, pe care el ar fi arendat-o unui neamţ din Saxonia şi care îi aducea un venit oarecare. În cele din urmă, Varvara Petrovna reuşi să-l înduplece să vină acasă şi într-adevăr prinţul Harry apăru în oraşul nostru. Abia atunci mi-a fost dat să-l văd îndeaproape pentru prima oară.

  Era un tânăr foarte chipeş, cam de vreo douăzeci şi cinci de ani, şi mărturisesc că mi-a făcut o impresie extraordinară. Mă aşteptasem să văd un bicisnic murdar, beţiv şi desfrânat, care duhneşte a votcă. Când colo, m-am pomenit în faţa unui gentleman elegant, cum nu-mi fusese dat să văd printre cei pe care-i cunoscusem vreodată, foarte bine şi cu mult gust îmbrăcat, având o ţinută de adevărat domn, obişnuit să trăiască în mediul cel mai rafinat. Aceeaşi impresie a făcut-o şi asupra celorlalţi; de altfel, tot oraşul a rămas surprins, dat fiind că zvonurile despre biografia domnului Stavroghin ajunseseră să fie cunoscute până în cele mai mici amănunte, încât te întrebai cum şi de unde puteau oamenii aceştia să afle totul, mai ales că o bună parte dintre aceste zvonuri erau adevărate. Toate doamnele de societate din oraşul nostru rămaseră înnebunite după noul musafir. Dintr-odată se desenară două tabere net opuse – una îl adora, cealaltă îl ura cumplit; dar şi una, şi cealaltă erau nebune după tânăr. Pe unele le captiva mai ales faptul că sufletul său enigmatic ascundea probabil un profund mister; altora le plăcea pur şi simplu fiindcă era un ucigaş. S-a dovedit apoi că au de-a face cu un om destul de cult, ba şi cu destulă erudiţie. E drept că nu era nevoie ca cineva să aibă cine ştie ce cunoştinţe pentru a ne uimi pe de-alde noi; dar el se pricepea să angajeze discuţii interesante asupra unor probleme importante, cu o remarcabilă judiciozitate. Voi menţiona ca o curiozitate: toată lumea la noi îl găsi, chiar din prima zi, drept un om foarte raţional. Nu prea vorbăreţ, manierat fără exagerare, uimitor de modest, era în acelaşi timp îndrăzneţ şi sigur de sine, ca nimeni altul la noi. Dandii noştri îl priveau cu invidie şi se eclipsau completamente în faţa lui. M-a surprins de asemenea chipul lui: avea părul nu ştiu cum prea negru, ochii lui de un albastru azuriu erau prea senini şi calmi, tenul prea delicat şi alb, rumeneala obrajilor prea pronunţată şi pură, dinţii ca nişte perle, buzele de culoarea coralului, totul părea că se reuneşte într-o rară frumuseţe bărbătească şi, în acelaşi timp, avea în el şi ceva respingător. Unii spuneau că faţa lui seamănă cu o mască; se vorbea mult, între altele, şi despre extraordinara lui forţă fizică. Era aproape înalt de statură. Varvara Petrovna îl privea cu mândrie, dar şi cu o nelinişte necontenită. A stat în oraşul nostru cam o jumătate de an. Molatic, liniştit, destul de rezervat, puţin chiar posac; apărea în societate regulat, respectând cu rigurozitate eticheta noastră provincială. Era înrudit pe linie paternă cu guvernatorul şi primit în casa lui ca o rubedenie apropiată. Dar nu trecură câteva luni şi brusc fiara îşi scoase ghearele.

  Aş vrea să menţionez în treacăt că simpaticul