şi blândul nostru Ivan Osipovici, fostul guvernator, semăna oarecum cu o muiere, dar provenea dintr-o familie foarte bună şi cu relaţii în înalta societate, ceea ce explică şi faptul că s-a menţinut în postul său la noi atâţia ani, ferindu-se cu grijă să se amestece efectiv în treburile guberniei. Judecând după ospitalitatea lui şi felul cum îşi primea şi trata musafirii, ar fi fost mai potrivit în funcţia de preşedinte al vechii nobilimi din vremurile bune de altădată, decât de guvernator în vremuri atât de neliniştite ca în zilele noastre. În oraş se vorbea mereu că nu el conduce gubernia, ci Varvara Petrovna. Bineînţeles, se ascundea în această afirmaţie şi o aluzie destul de usturătoare, dar realitatea era alta. De altfel, câte spirite n-au fost irosite pe această temă. Dimpotrivă, Varvara Petrovna, în ultimii ani mai ales, în mod conştient se retrase de la orice amestec în viaţa publică din oraş, cu toată stima de care se bucura în ochii întregii societăţi, şi în mod voit se îngrădi în nişte limite bine calculate de ea însăşi. În loc de o participare activă în viaţa publică, ea îşi deplasă brusc tot interesul asupra gospodăriei sale şi în doi-trei ani izbuti să ridice veniturile moşiei aproape până la nivelul din trecut. Renunţând la aspiraţiile ei poetice de odinioară (călătorii la Petersburg, proiecte de a edita o revistă etc.), ea se angajă într-o viaţă de economii şi aprigă acumulare de bani. Până şi pe Stepan Trofimovici îl îndepărtă întru câtva, permiţându-i să-şi închirieze o locuinţă într-o altă casă (lucru asupra căruia înainte el stăruise de nenumărate ori invocând diferite pretexte). Treptat, Stepan Trofimovici ajunse s-o considere o femeie prea prozaică, spunându-i uneori în glumă: „prietena mea prozaică”. Bineînţeles, asemenea glume nu-şi permitea să le facă decât într-o formă extrem de respectuoasă, alegând cu multă grijă momentul potrivit.

  Noi toţi, cei din preajma lor, înţelegeam, iar Stepan Trofimovici, cu o sensibilitate mai receptivă decât a noastră a tuturora, înţelegea şi mai bine că fiul apare acum în ochii ei ca o nouă speranţă şi chiar ca un vis nou. Pasiunea ei maternă se născu în perioada succeselor lui Nicolai în societatea înaltă din Petersburg şi se accentuă mai ales din clipa în care primi vestea degradării lui ca simplu soldat. Şi totuşi, era evident că se temea de el şi în prezenţa lui părea ca o sclavă. Se temea de ceva nedesluşit, misterios, pe care nici ea n-ar fi fost în stare să-l definească şi de multe ori îi surprindeam privirea scrutătoare aţintită asupra fiului ei, frământând un gând şi încercând să ghicească ceva… Şi iată că fiara îşi scoase dintr-odată ghearele.

  II.

  Dintr-odată şi fără nici un motiv, prinţul nostru îşi permise nişte insolenţe revoltătoare faţă de câteva persoane. Esenţialul consta tocmai în faptul că aceste insolenţe nemaiauzite şi cu totul inadmisibile, în sfârşit, nici pe departe asemănătoare celor cu care suntem obişnuiţi în viaţa noastră cotidiană, complet absurde şi copilăreşti chiar, şi dracu’ mai ştie cum, erau cu desăvârşire lipsite de orice justificare. Unul dintre venerabilii noştri seniori ai clubului, Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vârstă şi cu anumite merite în viaţa publică, avea obiceiul inocent de a adaugă aproape la orice cuvânt cu multă aprindere: „Ei bine, eu nu mă las dus de nas!”. Mă rog, fie. Dar într-o zi la club, în timp ce el nu se ştie cu ce prilej îşi rosti acest aforism favorit în cercul de vizitatori permanenţi ai clubului adunaţi în jurul său (toţi oameni respectabili), Nikolai Vsevolodovici, care stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi, cu totul pe neaşteptate, dar cu destulă putere, îl apucă de nas cu două degete şi-l trase astfel după el prin sală câţiva paşi. N-avea nici un fel de resentimente faţă de domnul Gaganov. S-ar fi putut crede că nu fusese decât o ştrengărie pur şcolărească, bineînţeles foarte condamnabilă; şi totuşi se povestea mai târziu că în timpul acestei operaţii părea aproape îngândurat „ca şi cum ar fi fost nebun”; dar de acest lucru îşi aduseră aminte cei de faţă abia mult mai târziu. În primul moment de surpriză, ei nu reţinură decât clipa următoare, şi anume când el era deja probabil în situaţia de a-şi da perfect seama de realitatea crudă a faptului şi totuşi nu numai că nu se jenă câtuşi de puţin, ci dimpotrivă zâmbi cu răutate şi obrăznicie, „fără cea mai mică părere de rău”. Se iscă o zarvă extraordinară; înconjurat din toate părţile, Nikolai Vsevolodovici se rotea în mijlocul mulţimii şi privea într-o parte, fără să răspundă apostrofărilor şi cercetând cu multă curiozitate chipurile celor care îl strigau. În sfârşit, păru că îl cuprinsese iar aceeaşi îngândurare – cel puţin aşa se spunea -, apoi se încruntă, se apropie cu paşi hotărâţi de Piotr Pavlovici, care arăta jignit la culme, şi murmură vădit înciudat şi oarecum pripit în vorbă:

  — Bineînţeles, vă rog să mă scuzaţi… nici nu ştiu, zău, cum de mi-a venit aşa… prosteşte…

  Formularea aceasta destul de neglijentă a scuzei echivala cu o nouă jignire. Se stârni o larmă şi mai mare. Nikolai Vsevolodovici ridică din umeri şi plecă.

  Din partea lui era bineînţeles o mare tâmpenie, fără să mai vorbim despre comportarea lui extrem de scandaloasă – scandaloasă în mod voit şi intenţionat, după cum părea la prima vedere, şi prin urmare constituind o jignire intenţionată, extrem de insolentă, adusă întregii noastre societăţi. Exact aşa a şi fost interpretată. Drept urmare, domnul Stavroghin a fost imediat şi în unanimitate exclus din rândul membrilor clubului; apoi se hotărî ca din partea întregului club să se facă demersuri la guvernator, rugându-l ca neîntârziat (înainte chiar de a se începe acţiunea în justiţie) să-l pună la punct pe turbulentul individ, pe acest „zurbagiu din capitală, prin puterea administrativă de care dispunea, şi în felul acesta să ferească liniştea şi onoarea întregului cerc de oameni onorabili din oraşul nostru de asemenea atingeri dăunătoare”. Cu o naivitate răutăcioasă,