Dar Petre, fosta ordonanţă a căpitanului, rămas pe urmă ca om de casă şi care crescuse pe George de mic până ce fusese gonit de avocat, îi spusese doar că nu se va mai întoarce niciodată.

   I se părea acum tânărului că-şi încheia o parte din viaţă şi alte orizonturi se deschideau înaintea lui.

   Deşi apariţia lui Petre în mijloc de noapte şi felul tainic cum se strecurase pe fereastra deschisă în camera lui i se păreau lui George destul de ciudate. Îl urmă totuşi, fără cea mai mică şovăire. Un simţământ de caldă recunoştinţă pentru bătrânul lui prieten care-l jucase odinioară pe genunchi şi-l scăpa acum din ghearele epitropului, mai bine zis persecutorului său, îi stăpânea sufletul. Aşa dar, nu va mai trebui să înveţe lăcătuşeria, muncă grea şi umilitoare pentru el, care se trudise atât să-şi ia bacalaureatul.

   Când ajunseră la ţărmul mării, George apucă mâna uriaşului său prieten care păşea alături de el şi exclamă cu însufleţire:

   — Lasă-mă să-ţi mulţumesc. Petre. M-ai salvat dintr-un adevărat iad. De acum şase ani, din clipa când omul acesta nesuferit s-a căsătorit cu mama, a început pentru mine adevăratul calvar. Ai indurat şi tu împreună cu mine doi ani de chinuri, apoi te-a gonit. Pe urmă am rămas singur. Ce-am îndurat, Petre, nu e limbă omenească s-o spună... Turba de mânie că nu vream să-i spun „tată", ci „domnule avocat". Dar de când a murit şi mama, acum un an, viaţa pe care am dus-o alături de omul acesta, a fost un lung şir de suferinţe. Ea, sărmana, deşi n-a fost niciodată prea drăgăstoasă cu mine, îmi lua întotdeauna apărarea. Ştii tu, Petre, — aveam uneori impresia că voia să îndrepte un rău, pe care mi-l făcuse. Iar alte ori că îi era frică de mine.

    — Ştim, ştim şi asta, mormăi Petre. Nici nu e de mirare că îi era frică, semeni atât de mult cu tatăl dumitale, domnişorule. Dar lasă c-o să afli dumneata toate în curând.

    — Petre, strigă deodată tânărul speriat, am uitat să iau fotografia tatei cu mine, singura pe care o am. Trebuie neapărat să mă duc s-o iau.

   Uriaşul îl apucă însă repede de braţ şi-l ţinu strâns.

   — Nu e nevoie, domnişorule, o să-ţi dau altele, crede ce-ţi spune moş Petre.

   — Spune-mi adevărul, Petre... bâigui tânărul. Vorbeşti atât da ciudat! Ce e cu tata? De unde ai tu fotografii de-ale lui? Şi tot mereu „noi". „Ştim tot", zici tu. Petre... nu.. nu pot să înţeleg, spune-ml,. ce e cu tata?

   Uriaşul scoase o basma din buzunar, îşi şterse pe furiş ochii, pe urmă răspunse mişcat:

   — O să vezi dumneata. Ai răbdare. AI aşteptat cincisprezece ani, mai aşteaptă încă vreo câteva ceasuri. Bucuria o să-ţi fie şi mai... am ajuns la barcă. Să ne grăbim, domnişorule: cu cât vom ajunge mai repede, cu atât o să afli mai curând. Aşa. Mai mult nu mi-e îngăduit să spun. Hm... tare mă tem că o s-avem furtună.

   — Petre, ce vrei să spui prin...?

   O răbufneală de vânt Ii curmă vorba. Avusese dreptate Petre, o furtună grozavă se stârnise pe neaşteptate şi George se uită îngrijorat la mica barcă priponită de ţărm.

   Luna fusese pană atunci acoperită de un strat de nori deşi. Ieşise acum din perdeaua de nori şi arunca o lumină palidă pe întinsul nesfârşit al apei. George zări, dintr-o singură aruncătură de ochi că barca era de aluminium şi demontabilă.

   În alte împrejurări poate că s-ar fi codit să se urce pe o astfel de furtună în ea. Dar cuvintele enigmatice auzite de la Petre, îl făceau să nesocotească toate primejdiile. Sări numaidecât în barca uşoară cu pereţii subţiri ca o muchie de cuţit, ajută lui Petre s-o desprindă de ţărm şi porniră pe marea zbuciumată de valuri.

   Un motor exterior înlesni navigaţia când ieşiră în larg. George privi îngândurat talazurile cari deveneau din ce în ce mai mari şi mai primejdioase.

   Vântul sufla cu turbare. Tânărul văzu cu inima strânsă casele oraşului pierind din ce în ce în zare. Pe întinsul zbuciumat de valuri, barca lor uşoară şi mică părea un punct pierdut în imensitate.

   Multe ar fi avut el de spus, multe întrebări îi veneau pe buze, dar acum era prea târziu. Trebuie să stea la motorul exterior ca să lupte din răsputeri cu valurile. Dacă talazurile ar fi izbit barca din coastă, cu siguranţă că apa ar fi năvălit într-o clipă înăuntru şi ar fi răsturnat-o ca pe un fulg.

   Vântul bătea dinspre miază-zi, de aceea trebuiau să se aţină cât mai aproape de coastă. Cerul era încărcat de nori groşi, sfâşiaţi din când în când de vânt, lăsând să străbată câte o rază palidă de lună.

   Petre se lupta vitejeşte cu valurile. Vâslea cu toată putere lui de uriaş, dar fără ajutorul motorului truda i-ar fi fost zadarnică.

   Chiar aşa, înaintau cu greu: într-un ceas de abia făcuseră doi kilometri de drum.

   Furtuna sporea şi talazurile cu crestele spumoase se ridicau până în slavă.

   Acum băgă de seamă George că Petre întorcea adesea capul şi cerceta cu încordare marea. Să fi aşteptat pe cineva? Altminteri ce rost va fi avut plecarea lor în puterea nopţii pe o mare atât de agitată? — îşi zicea el.

   Începu să se uite şi el cu mai multă atenţie, dar nu zărea nimic decât talazurile enorme biciuite de vânt

   Deodată se cutremură. Motorul, care funcţionase până atunci în chip normal, se opri brusc. Erau pierduţi, căci, deşi lopeţile mânuite de braţele vânjoase ale lui Petre, puneau împotrivire valurilor, i-ar fi fost în cele din urma cu neputinţă să reziste furtunii, cu atât mai puţin să înainteze.

   George se pricepea destul de bine la motoare — se servise adesea de ele când pornea pe mare cu prietenii săi pescarii — dar acum totul era de prisos. Cu mare greu se putea ţine pe locul