Numai câteva clipe mai putu lupta Petre cu valurile, apoi scoase o înjurătură grozavă: una din lopeţi se rupse în două, barca se răsuci în loc şi începu sa se umple de apă. George aştepta îngrozit s-o vadă răsturnându-se.

   Petre smuci lopata afară din ţăruş, sări la pupa, deşurubă motorul şi-l aruncă în apă.

   Uşurată de povară, barca se mai înălţă niţel, dar acum le lipsea cârma ataşată de motor. Barca era însă astfel întocmită ca să se poată mânui şi fără ea. Petre vâri o vâslă în locul unde fusese motorul, improvizând astfel o nouă cârmă care le putea fi de folos împotriva vântului.

   — Treci Ia cârmă, George! răcni uriaşul ca să poată fi auzit, şi în timp ce acesta vâslea, el scoase de undeva un căuş şi începu să arunce apa afară peste bord. După vreo cinci minute o goli toată, aşa că primejdia scufundării era înlăturată pentru moment.

   Nu ştiau unde vor putea acosta, deoarece vântul se schimbase şi-i mâna cu repeziciune spre Oceanul Îngheţat.

   Crâmpeiele de nori care lăsaseră până acum să străbată când şi când o rază de lună, se transformaseră într-o perdea neagră şi ameninţătoare; nu se mai zărea nimic decât arareori spuma albă a valurilor cari se fugăreau cu turbare.

   George tresări când simţi mâna lui Petre apucând lopata şi răcnindu-i la ureche:

   — Odihneşte-te niţel, domnişorule, trebuie să fii tare ostenit. Furtuna o să se potolească în curând şi „El" o să ştie să dea de noi, te asigur.

   Într-adevăr, tânărul era istovit şi de abia se mai putea ţine pe picioare. Fusese trezit din somn, trecuse printr-atâtea emoţii de câteva ceasuri încoace şi acum când părea că primejdia trecuse, nervii lui din cale-afară de încordaţi se destinseră.

   Se lăsă în fundul bărcii pe un fel de grătar de aluminium, se înveli cu o pătură şi adormi numaidecât.

   Când deschise ochii, văzu că e ziua mare. Sări în picioare buimac încă de somn şi-i trebui câtva timp pană să se dezmeticească şi să-şi aducă aminte de întâmplările de peste noapte. Se aşezi în tăcere lângă Petre care vâslea fără întrerupere, cu muşchii încordaţi.

   Furtuna nu se potolise încă: dimpotrivă, părea că vântul se înteţise.

   George se uită îngrijorat în juru-i, dar nicăieri nu se zărea pământ. Se aflau în largul mării şi uraganul îi mâna tot înainte.

   Se lăsase un frig grozav care-i pătrundea până în măduva oaselor. George se înfiora. În curând începu să-l chinuiască foamea. Petre, care îl privea cu luare-aminte înţelesese probabil, căci se aplecă la urechea lui şi strigă:

   — Sub bancă e o manta groasă şi nişte conserve; mănâncă, domnişorule, al dormit mult şi trebuie să-ţi fie foame.

   — E târziu? întrebă el mirat Cât să fie ceasul?

   — Cam pe Ia vreo trei; ai dormit douăsprezece ceasuri încheiate.

   Tânărul se lăsă jos de pe bancă şi scoase din mica încăpere de sub pupa bărcii o manta şi câteva cutii de conserve. Îşi potoli repede foamea, se înfăşură în manta şi se aşeză iar lângă Petre.

   — Dar bine, dragul meu, tu n-ai dorit de fel, după cum înţeleg eu, îi zise el. Acum mă laşi pe mine la lopeţi şi tu culcă-te că

trebuie să fii frânt de oboseală.

   — Drept e că n-am pas capul jos de ieri dimineaţă şi niţeluş somn nu mi-ar strica, răspunse uriaşul. Dumneata vezi de ţine barca după vânt, şi dacă ţi se pare că se iveşte ceva sau se întunecă, scoală-mă, încheie el; se lungi în fundul bărcii, se înveli cu pătura şi în curând începu să sforăie.

   Tânărului îi pierise acuma teama. Mai grozavă decât fusese până atunci furtuna nu se putea şi văzu ca nu păţiseră nimic, aşa că se simţea întrucâtva în siguranţă.

   Orele treceau şi nu se zărea nici un vapor şi nici urmă de pământ Ia orizont. Pustiul nesfârşit de apă se împreuna eu cerul mohorât pe care norii se fugăreau neîntrerupt

   Frigul se lăsa tot mai aprig. George îşi zicea că vor fi trecut de mult de Scandinavia şi în cutând vor intra în Oceanul îngheţat. În luna aceasta — octombrie — vor întâlni cu siguranţă sloiuri plutitoare de gheaţă, banchize cari le-ar putea sfărâma barca lor uşoară ca pe o coajă de nucă. De-ar veni vre-un vapor să-i salveze sau de i-ar împinge măcar vântul spre coastă! Altminteri, fără motor şi cu o singură vâslă erau cu siguranţă pierduţi

   Dar nici urmă de vapor sau de uscat. Din ce se întuneca, din ce îi scădea curajul. Cârd văzu ca începe să se însereze de-a binelea, deşteptă pe uriaş. Acesta privi câtva timp cercetător în juru-i, apoi zise foarte liniştit:

   — Trebuie să mai răbdăm încă o noapte, domnule George. Mâine vom fi salvaţi cu siguranţă. „El" va veni după noi să ne caute.

   Tânărul era atât de deprimat încât nici nu întrebă cine e acel ,,El" despre care i se pomenea. Îmbucă în mod mecanic cava, luă o înghiţitură de apă din bidon se culcă. Deşi vântul şuiera cu turbare şi marea vuia ca un iad, somnul îl birui şi adormi

   II

   NARVALI

   DAR ZIUA SI NOAPTEA URMĂTOARE trecură fără să survină vreo schimbare. De abia a treia zi dimineaţă vântul se potoli şi valuri mărunte împingeau barca tot spre nord. Petre părea acum foarte agitat.

   — Să vezi dumneata, domnule George, în curând vom fi salvaţi şi bucuria dumitale o să fie ceva nemaipomenit. Dacă nu era furtuna asta, ştiai până acum ce vrei să afli. Sunt însă sigur că „El" ne caută şi o să ne găsească.

   — Despre cine vorbeşti, Petre? Cine o să ne caute şi o să ne găsească? întrebă mirat tânărul.

   — Lasă că o să vezi dumneata, răspunse uriaşul cu ochii râzători. Trebuie numai să mai aşteptăm până ce se vor potoli valurile de tot. Nu face nimic, pături şi merinde avem destule, slavă Domnului! Şi-apoi, diseară vom fi în siguranţă.

   Clătinând capul, George se uită Ia uriaş care scosese din buzunarul hainei un ochean şi