Ştia că oricât ar stărui el, nu va afla nimic atâta timp cât era hotărât să nu spună ceea ce nu trebuia. Şi în vreme ce vâslea tot înainte, ca valurile să rămână mereu în urma lor, se întreba mereu cu mirare cine să fie acel „El".

   Începuse să creadă că se aruncase într-o aventură fără rost la care nu se gândise la început şi ale cărei consecinţe nu Ie prevedea. Ştia numai că Petre venise să-l scoată din ghearele epitropului şi tatălui său vitreg, de care se temuse întotdeauna şi de care se temea încă şi acum.

   Petre băgă iar ocheanul în buzunar şi zise clătinând capul:

   — Degeaba mă uit, marea e încă prea agitată şi n-a putut să ne ajungă. Dar să fii fără grijă, domnişorule, de venit vine „El".

   La vorbele lui, tânărul se însenina. Odată ce făcuse pasul acesta nu mai rămânea decât să meargă înainte, fie ce-o fi. Şi-apoi, dacă Petre al lor zicea că vor fi salvaţi, nu mai încăpea nici o îndoială, avea o încredere oarbă în cuvintele lui. Poate că acest servitor credincios îi rezervase în taina un loc pe vreun vapor şi ştia că din pricina furtunii vaporul nu-i putuse ajunge încă. Cu siguranţa că aşa trebuie să fie. De aceea George nu se îngriji când văzu că trece iar ziua fără să se zărească vreun vas seu coasta. Marea nu se liniştise încă, valurile tot mai dăinuiau şi era greu să-l găsească numaidecât.

   — Mâine va fi cu siguranţă aici, îi zise Petre. Culcă-te şi dormi liniştit, domnişorule, veghez eu, n-avea grijă!

   Şi într-adevăr, tânărul dormi fără grija, cum nu dormise de mult în casa părinteasca.

   A doua zi marea se liniştise cu desăvârşire. Soarele sclipea pe cer şi deşi barca înaintase mult spre nord, aerul era destul de călduţ.

   — Să ştii că astăzi vine negreşit, zise vesel Petre. Nu se poate să nu ne zărească. Bagă de seamă la ce-ţi spun, domnişorule, acuş, acuş o să ne pomenim cu „EI".

   George luă ocheanul să cerceteze şi el mal bine zarea. Se uitase mai întâi Ia miază-zi, căci de acolo trebuia să sosească acel „El" despre care îi vorbea mereu Petre. Năzărind nimic, îl întoarse spre apus, apoi spre răsărit şi la urmă spre miază-noapte.

   Deodată scoase o exclamaţie de mirare şi arătă cu mâna într-acolo.

   — Petre, ia te uită şi tu. Parcă se vede ceva. Trebuie să fie vreo

stâncă sau o insulă. Vapor nu se poate să fie fiindcă e prea afund în apă. Dar parcă ar spinteca valurile.... înaintează.... vine spre noi

   Uriaşul îl luă repede ocheanul din mână; dar de abia aruncă o privire ţi o expresie de bucurie îi lumină faţa.

   — Domnule George, „El" e, trebuie să fie... să ştii că „El" e. Nu e vorbă, eu îl aşteptam din direcţia cealaltă, dar pesemne că s-a rătăcit peste noapte. Hai să-i ieşim înainte.

   Dădu tânărului ocheanul, se aşeză la pupă şi începu să vâslească repede înainte pe când George nu mai lua ocheanul de la ochi. Vedea apa ridicându-se şi împroşcându-se în jurul unui corp mare cenuşiu care înainta cu o iuţeală uimitoare, pe când în jurul lui alte corpuri mai mici tăiau undele. Tânărul era atât de uimit de ce vedea şi mişcările acelor corpuri erau atât de repezi încât nu putea pricepe ce poate să fie.

   Petre se opri deodată din vâslit, puse mâna streaşină la ochi şi zise cu glas schimbat după ce privi câtva timp prin ochean:

   — D-le George, ştiu că te-ai interesat întotdeauna de ştiinţele naturale, aşa că vei înţelege ce se petrece. Ceea ce vezi acolo e un caşalot urmărit de narvali. Numai de nu ne-am pomeni cu ei peste noi.

   — Dă-mi repede ocheanul. Trebuie neapărat să-i văd, zise George cu însufleţire.

   Citise atâtea despre aceste bestii grozave încât era curios să le vadă mai de aproape.

   Văzu aripile lor triunghiulare din spinare, pântecele albe cari contrastau cu pielea neagră a spatelui. Nu erau mai lungi de cinci metri şi totuşi atacau cu furie o balenă lungă de peste douăzeci. Se repezeau mei ales la cap şi-i sfâşiau nenorocitului uriaş, care nu se putea apăra, bucăţi întregi de carne.

   Acum înţelese George că aceşti „ucigaşi" îşi meritau într-adevăr numele. Împingeau de la spate victima, îi ieşeau înainte, săreau pe deasupra ei, se lăsau afund; îi sfâşiau bucăţi din pântece şi în clipa următoare apăreau iar la suprafaţă şi-i rupeau fâşii întregi din bot.

   Mişcările uriaşului erau din ce în ce mai slabe, apa înroşită de sânge împroşca în juru-i; George nu-şi putea lua ochii de la spectacolul care se desfăşura în raza vederii lui. Şi-i părea bine că monstrul fugărit înota înspre barcă şi în curând va fi aproape de tot ca să poată urmări mai bine lupta, deşi de o adevărată luptă nu putea fi vorba, căci era mai mult măcelărirea unui uriaş fără apărare de către aceşti grozavi ucigaşi cari întrec în cruzime chiar pe cei mai feroci rechini.

   Un astfel de „Orca" — cum îl numesc cutreierătorii mărilor în graiul lor marinăresc — se repede fără frică la cel mai formidabil rechin şi această „hienă a mărilor" e sfâşiată într-o clipă de narval, mult mai mic la trup decât el.

   Toate acestea le ştia George foarte bine, căci în marea lui dragoste pentru mare şi vietăţile ei, studiase cu deamănuntul tot ce se referea la ea. Acum va vedea cu ochii lui pe aceşti „tigri ai apelor" în toată a lor cruzime şi ferocitate.

   — Sfinte Dumnezeule, vin în spre noi... murmură Petre îngrozit. Asta ne mai lipsea! George, roagă-te de Atotputernicul ca „El" să sosească la timp.

   Tânărul clătină cu mirare capul. Pentru ce să nu se apropie de ei caşalotul? Era doar cel mai bun prilej ca să urmărească bine lupta aceea interesantă dintre „sălbăticiunile" mărilor. Ba în gândul lui se ruga tocmai ca să nu se abată din calea lui.

   Dorinţa îi fu împlinită. Caşalotul, sfâşiat bucată cu bucată de duşmanii lui grozavi