Observase bine partea care i se păruse mai slabă, căci, în momentul în care uriaşele stânci de corali intrară în raza de lumină a proiectoarelor, în faţa submarinului apăru o scobitură uriaşă. Aci, bancul să tot fi avut un metru.

   La comanda lui Farrow, submarinul se retrase încet. Căpitanul opri lumina proiectoarelor şi închise obloanele de oţel. Submarinul

se retrăgea mereu.

   Dar Farrow redevenise omul socotit şi rece, care nu ştia ce înseamnă nervozitatea. Ştia exact cât trebuie să se retragă, deşi se afla pentru prima oară în acest loc. Când dădu în-sfârşit comanda de oprire, submarinul trebuie să fi fost exact lângă peretele de stânci din partea de nord a golfului.

   Farrow comandă „foc". O smucitură uşoară cutremură submarinul, şi groaznicul proiectil porni să străbată obstacolul.

   Trecură două secunde, apoi vasul de oţel fu zguduit de o lovitură puternică. Submarinul începu să oscileze. Pe punte răsunară loviturile unor corpuri grele, cari păreau să se rostogolească spre margini. Brike avusese dreptate, spunând că vor trebui să se scufunde. Sfărâmăturile bancului de coral fuseseră azvârlite pe toată întinderea golfului.

   Farrow mai aşteptă câteva secunde, apoi dădu comanda de ieşire la suprafaţă, ceea ce se îndeplini în curând.

   În bancul de corali se făcuse o spărtură mare, care lăsa submarinului destul loc de trecere. Apa rece a mării străbătuse cu putere în cazanul încins al golfului şi valurile fierbinţi începură să se mai potolească.

   Căpitanul Farrow însă, mări viteza submarinului şi-l îndreptă cu îndemânare prin spărtura bancului de corali. Când submarinul se află la o depărtare cam de două sute metri de vulcan şi se apropia de cel de al doilea banc, se auzi din urmă o detunătură şi, după câteva secunde, un torent fierbinte trecu peste submarin. George văzu cu groază că stâncile în forma diavolului se aplecaseră în jos, se micşoraseră şi acum se clătinau.

   Apoi se înclinară mai tare şi se prăbuşiră în mare, O coloană uriaşă de fum galben se ridică în văzduh; se auzi un şuierat, un vâjâit şi apoi o trosnitură, un val gigantic venea în urma submarinului, şi Farrow răcni, poruncind viteza maximă.

   Vasul cenuşiu se repezi ca un cal de curse, trecând printr-o spărtură îngustă din cel de-al doilea banc, se strecură cu greu prin această trecătoare şi coti puţin, ca să aibă în spate bancul de corali drept scut. În clipa următoare, valul gigantic, pe a cărui creastă de spumă jucau blocuri mari de stâncă, se sparse de bancul de corali. Numai câteva valuri mai mici ajunseră submarinul, dar nu putură să-i pricinuiască nici o pagubă.

   Căpitanul Farrow descoperise o trecătoare în al treilea banc de corali şi, peste câteva minute, minunatul vas de oţel se legăna pe valurile line ale mării Sundei.

   „Insula lui Satan", însă, dispăruse în mare.

   UN INCIDENT NEPLĂCUT

   JAN BRIKE apăru, rânjind, în turn.

   — Şi de astă dată a fost bine, domnule căpitan, zise el bucuros, privind la coloana uriaşă de fum galben care se ridicase pe locul în care, până mai adineauri, coasta de Nord a vulcanului îşi arăta faţa de diavol.

   — Da, Brike. Am avut noroc, zise Farrow, râzând. Aş vrea să ştiu dacă şi goeleta piraţilor a scăpat. Bandiţii o să aibă acum şi mai mare necaz pe noi.

   — N-or să ne dea pace până nu le-oi trimite o torpilă în coaste, mormăi supărat tunarul. Dar vedeţi, domnule căpitan, coloana de fum din partea de vest nu mi se pare lucru curat. Nu cred să fie un vapor de pasageri, căci e prea joasă şi apoi se apropie prea repede.

   Farrow duse la ochi binoclul, privi câteva secunde, apoi zise cu oarecare nelinişte:

   — Brike, ăsta e un distrugător englez. Ce-o fi căutând aici, în marea Sundei?

   — Cu siguranţă, goeleta piraţilor, făcu Brike, clar, dacă-i prinde, o să afle şi despre noi, Socot că-i mai bine să ne retragem în vizuina noastră.

   —  Îndărătul Iui se vede un crucişător mare, zise acuma căpitanul, care ţinea mereu binoclul la ochi. Să căutăm s-o ştergem. De pe crucişător s-a ridicat un aeroplan.

   — Taman acuma e marea atât de liniştită, încât o să ne vadă, chiar dacă ne lăsăm la fund, zise Brike posomorât. Desigur, îl atrage coloana de fum galben a vulcanului. Cred că e mai bine să navigam la suprafaţă, cât mai repede, şi să ajungem în vizuina noastră. Pe urmă o să avem toată vremea să-l observăm.

   Farrow dădu ordinele de circumstanţă şi submarinul despica valurile cu o viteză nebună, îndreptându-se spre Est.

   George observă că Jan Brike dusese la ochi binoclul şi se uita spre Est. Bătrânul lup de mare clătina mereu din cap, mormăind cuvinte neînţelese. George văzu însă că şi tatăl său avea o înfăţişare cât se poate de serioasă şi un simţământ ciudat se strecură în sufletul său. Oare aviatorul englez, care venea în urma lor, să fi însemnat vreo primejdie pentru dânşii?

   E drept că tatăl său îi povestise că-l căutau pentru că

autorităţile îl luau drept pirat. Dar asta nu era adevărat şi tatăl n- avea ce să se teamă de pavilioanele străine.

   — Domnule căpitan, e mai bine să ne lăsăm în apă, strigă Brike. Avionul s-a urcat foarte sus, trebuie să şi zărească valurile de la proră. Ah, uite, la stânga se vede şi goeleta piraţilor, torpila mea le-o fi stricat cârma.

   Pe când vorbea se întoarse spre căpitan şi astfel zări din întâmplare goeleta piraţilor, care se afla în stânga submarinului, cam la o depărtare de o sută de metri. Vasul era purtat de valuri — când la dreapta, când la stânga, aşa dar Brike avea dreptate zicând că nu putea să cârmească.

   Farrow se uită puţin înapoi prin binoclu apoi zise, ridicând din umeri:

   — O să ne lase să plecăm, Brike. Bine, o să ne lăsăm cât mai afund, dar aici nu putem să ne scufundăm la o adâncime mai mare de cincisprezece metri şi din înălţimea lui poate să ne vadă destul de bine.

   —