Peste un sfert de oră ajungem în canalul cel adânc, zise Brike liniştit, acolo putem să ne lăsăm atât de afund încât să nu mai poată descoperi. Şi putem să navigam până în vizuina noastră.

   — Ei, de-încercat trebuie să încercăm, răspunse Farrow, ridicând din umeri — poate să avem noroc.

   Cu un semn, trimise jos pe George şi Ando şi coborî şi dânsul, iar Brike închise chepengul turnului. Apoi pompele se puseră în mişcare şi aspirară apa. Submarinul se scufundă repede şi lin, dar Farrow se lăsă numai atâta în apă încât să mai poată observa prin periscop suprafaţa mării.

   Trecură vreo cinci minute, apoi strigă:

   — Ah, e un hidroavion. S-a coborât alături de goeleta piraţilor. Păcat! Acum, fireşte, suntem trădaţi. Ca să-şi procure vreun avantaj, bandiţii vor indica, cu siguranţă, ultima noastră poziţie. Vom naviga ceva mai spre Nord, deşi prin aceasta ne apropiem foarte tare de stânci şi bancuri, apoi trebuie să ne lăsăm la o adâncime de cincisprezece metri şi să nădăjduim în norocul nostru.

   Farrow dădu ordinele necesare, periscopul fu scos din poziţia lui, submarinul se lăsă mai adânc, până când marele indicator arătă cincisprezece metri şi acum, în adevăr, pluteau în necunoscut.

   Stâncile şi bancurile îi ameninţau, puteau să se împotmolească, deoarece niciodată nu navigaseră atât de aproape de bancurile de corali şi de insule; pe lângă asta, de sus îi ameninţa aviatorul, care nu se va da înapoi să-i bombardeze cu bombe, dacă-i va descoperi.

   — Plundow, la cârmă! porunci Farrow, — eu mă duc în cabina de la proră. George, poţi veni şi tu, şi dumneata, Ando.

   Cei doi tineri urmară pe căpitan în cabina de la proră, care, prin ferestrele sale, era în adevăr locul cel mai interesant de pe întregul submarin.

   În faţa ferestrelor se vedea o lumină turbure ca de amurg şi ochii se deprinseră numai cu încetul să distingă unele obiecte, în depărtare.

   Lui George i se păru oarecum sinistru. Dacă s-ar fi ivit, la o depărtare atât de mică vreun obstacol, submarinul, în plină viteză, nici n-ar fi avut vreme să oprească sau să-l ocolească.

   Dar Farrow da din cap mulţumit, şi odată chiar zise cu glas tare:

   — Nici n-o să bănuiască că navighez atât de aproape de stânci. De sigur că mai întâi o să cerceteze marea în larg. Să sperăm că vreo balenă puternică o să-l poarte de nas. N-are decât s-o bombardeze cât o vrea.

   Deodată răcni în port-voce:

   — Atenţie la cârmă! Înapoi!

   Submarinul se roti în loc. Plundow nu stătu mult la gânduri: în clipa următoare a şi întors roata.

   Se produse o smucitură grozavă atât de brusc frână elicea, şi totuşi, fu prea târziu. În faţa submarinului se ivi o spumă albă, pe care Farrow o recunoscuse instinctiv.

   Era un banc de nisip, pe care valurile neobosite îl îngrămădiseră în coasta unui recif de corali. Din nefericire acest banc de nisip se prelungea departe în mare, pe o întindere plană şi acum submarinul nu mai putea să se ferească.

   Nu se produse nici o zguduitură, deoarece vasul de oţel se adânci foarte uşor în nisipul moale; de asemenea, din pricina bruştei schimbări de direcţie, submarinul nu lovi obstacolul cu vârful prorei, ci mai mult lateral, alunecând cu partea de la babord pe suprafaţa moale.

   George crezu că situaţia e absolut neprimejdioasă, de vreme ce vasul de oţel nu suferise nici o zguduitură. Poate că submarinul va putea să alunece peste acest obstacol, sau trebuia să dea înapoi o bucată. Se mira numai că tatăl său nu da nici un ordin în această privinţă, ci se întunecă tare la faţă.

   — Tată, situaţia noastră e primejdioasă? — întrebă el. Am putea să dăm îndărăt şi să evităm bancul de nisip.

   — Tu nu cunoşti încă aceste primejdii ascunse, dragul meu

băiat, zise Farrow cu un zâmbet dureros, — locul în care ne aflăm acum e acoperit mai mult cu clisă decât cu nisip şi clisa asta păcătoasă are prostul obicei să înghită orice corp cu care vine în atingere. Elicea lucrează ca să ne dea înapoi, dar deocamdată nu ne putem mişca, după cum vezi. Am mai fost noi odată în situaţia asta şi ne-au trebuit două ceasuri ca să scăpăm din ea. Elicea trebuie să dea la o parte clisa, încetul cu încetul, până când corpul submarinului să se poată elibera din această încleştare. Şi acum trebuie să oprim maşinile, din nefericire.

   — Dar în acest caz nu mai plecăm de aici, strigă George, speriat.

   — Nu, rămânem pe loc. Dacă lucrează elicea, aviatorul ne observă numaidecât. Dacă însă rămânem liniştiţi, putem spera că ne va trece cu vederea.

   Farrow strigă ordinele în pâlnia cornetului acustic şi zumzetul motoarelor electrice amuţi numaidecât. Căpitanul se întoarse în cabina de comandă împreună cu cei doi tineri.

   Bătrânul Brike ii ieşi înainte. Se scărpina în cap şi avea o mutră îngrijorată.

   — Domnule căpitan, zise el, — aici ne aflăm pe marele banc transversal care luminează în depărtare, din pricina clisei atât de albe. E un lut scârbos. Aviatorul o să ne vadă chiar de la o depărtare de un kilometru. Socot că e mai bine să deşertăm balastul şi să încercăm să ajungem la suprafaţă. Pe urmă, dacă se apropie aviatorul, n-am decât să-i trimit o granată.

   — Ei, despre chestia asta trebuie să mai vorbim, zise Farrow zâmbind, dar ai dreptate, Brike, e mai bine să ne urcăm la suprafaţă.

   Căpitanul dădu ordinele cu tot calmul. Imediat, motoarele începură să vâjâie, pompele începură să lucreze, alungând apa din balast, în vreme ce elicea, învârtindu-se cu o viteză vertiginoasă, făcu submarinul să se cutremure.

   — Dacă nu ne-a văzut până acuma, negreşit că acum ne vede, zise Farrow liniştit: nu m-aş mira să-l găsim chiar deasupra noastră, când ne vom ridica la suprafaţă.

   — Numai de ne-am vedea sus, zise Brike, — tancurile de balast sânt pe jumătate golite, dar indicatorul nu se mişcă.

   Zicând acestea, Brike lovi barometrul al cărui indicator rămânea nemişcat la cincisprezece metri. George văzu figura îngândurată