prins într-o nemiloasă strânsoare de fier care înainta clipă de clipă. Pe urmă conducătorii nemiloasei încercuiri îl anunţau, pe McCabe, supăraţi şi plini de consternare, că Bokonon reuşise imposibilul.

Scăpase, se evaporase, mai avea zile să propovăduiască. Un miracol!

 

 

79

De ce s-a împietrit inima lui McCabe

 

— McCabe şi Bokonon nu au reuşit să ridice câtuşi de puţin ceea ce se numeşte nivel de trai, spuse Castle. La drept vorbind, viaţa rămăsese la fel de scurtă, de nemiloasă şi brutală. Însă oamenii nu trebuiau să dea prea mare atenţie acestui adevăr îngrozitor. Pe măsură ce legenda crudului tiran din oraş şi a blândului profet din junglă lua amploare, oamenii era tot mai fericiţi. Toţi erau neîncetat actorii unei piese pe care o înţelegeau, pe care orice fiinţă omenească o putea înţelege şi aplauda.

— Şi astfel viaţa a devenit o operă de artă, m-am minunat eu.

— Da. Numai că mai era o problemă.

— Da?

— Conflictul dramatic apăsa foarte tare asupra celor doi actori principali, McCabe şi Bokonon. În tinereţe, se asemănaseră foarte mult, amândoi fiind jumătate îngeri, jumătate piraţi. Însă piesa de teatru impunea ca jumătatea de pirat a lui Bokonon şi jumătatea de înger a lui McCabe să dispară. McCabe şi Bokonon au trebuit să plătească un preţ greu pentru fericirea poporului: McCabe a cunoscut chinurile tiranului, iar Bokonon pe cele ale sfântului. Amândoi şi-au pierdut minţile din motive întemeiate.

Castle îşi îndoi arătătorul de la mâna stingă.

— Şi apoi, au început să moară oameni în carleeig.

— Dar Bokonon nu a fost prins? am întrebat eu.

— McCabe nu şi-a pierdut pânâ-ntr-atât minţile. Nu s-a străduit niciodată cu adevărat sâ-l prindă pe Bokonon. N-ar fi fost greu deloc.

— De ce nu l-a prins?

— McCabe avea atâta minte cât să-şi dea seama că, fără profetul împotriva căruia sâ lupte, el însuşi n-ar mai fî avut nici un rost. "Papa" Monzano înţelege şi el asta.

— Şi mai există oameni care mor în cârlig?

— Este inevitabil.

— Adică, am zis eu, "Papa" chiar a dispus executarea unor oameni în cârlig?

— Execută pe cineva cam o dată la doi ani, cât să întreţină focul, ca să zic aşa. (Castle suspină, privind spre cerul nopţii.) Treabă, treabă, treabă.

— Poftim?

— Asta spunem noi, bokononiştii, când simţim că se petrec multe lucruri misterioase.

— Dumneavoastră, am spus eu uluit, sunteţi bokononist?

Castle mă privi imperturbabil.

— Şi dumneavoastră sunteţi. Veţi vedea.

 

 

80

Pescuitorii de la cascadă

 

Angela şi Newt au stat pe terasă cu mine şi cu Julian Castle. Am băut cocteiluri. Nu aveam nici un semn de la Frank.

Angela şi Newt s-au dovedit băutori încercaţi. Castle îmi povesti că viaţa de playboy îl costase un rinichi, astfel că era nevoit, din păcate, să se mulţumească cu bere de ghimbir.

După câteva pahare, Angela începu să se plângă de modul în care fusese înşelat tatăl ei:

— A oferit atâta, iar ei i-au oferit în schimb atât de puţin.

Am încurajat-o să dea exemple ale meschinăriei lumii şi am aflat câteva cifre exacte.

— Pentru fiecare patent obţinut datorită activităţii sale, Compania Siderurgică îi dădea un bonus de patruzeci şi cinci de dolari, spuse ea. Acelaşi bonus pe care îl dădea oricărei persoane din companie. (Clătină din cap, plină de jale.) Patruzeci şi cinci de dolari, şi când te gândeşti despre ce patente era vorba!

— Îhâm, am zis eu. Dar cred că primea şi un salariu, nu?

— Cea mai mare sumă la care a ajuns a fost douăzeci şi opt de mii de dolari pe an.

— Mi se pare un salariu frumuşel.

Angela se oţărî:

— Ştiţi cât câştigâ o vedetă de cinema?

— În general, mult.

— Ştiţi că Asa Breed câştiga pe an cu zece mii de dolari mai mult decât tata?

— Asta era o nedreptate.

— M-am săturat de nedreptate.

Se ambalase atât de tare, că am schimbat subiectul. L-am întrebat pe Julian Castle ce credea că s-a întâmplat cu tabloul pe care-l aruncase în cascadă.

— La poalele cascadei se află un sat, îmi răspunse el. Vreo cinci sau zece colibe. E satul unde s-a născut "Papa" Monzano. Apa cascadei ajunge într-o albie mare de piatră. Sătenii au făcut un fel de năvod din plasă de sârmă şi l-au întins de-a curmezişul albiei. Apa trece prin plasă şi curge mai departe.

— Şi credeţi că tabloul lui Newt e în năvod? l-am întrebat.

— În caz că n-aţi observat, ţara e foarte săracă, zise Castle. Nimic nu rămâne mult timp în năvod. Cred că până la ora asta tabloul lui Newt a fost uscat la soare, împreună cu chiştocul trabucului meu. O jumătate de metru pătrat de pânză, cele patru şipci pe care a fost întinsă, nişte piuneze şi un trabuc. Una peste alta, o captură foarte bună pentru un om sărac lipit.

— Când mă gândesc uneori, zise Angela, cât de mulţi oameni sunt bine plătiţi şi cât de puţin era plătit tata, la cât de mult dădea în schimb, îmi vine să urlu.

Era în pragul unei crize de plâns.

— Nu plânge, o rugă Newt cu blândeţe.

— Nu mă pot abţine uneori, spuse ea.

— Du-te şi adu-ţi clarinetul, o îndemnă Newt. Îţi face bine întotdeauna.

La început am crezut că e vorba de o propunere mai degrabă comică. Dar, din reacţia Angelei, mi-am dat seama că era o sugestie serioasă şi practică.

— Când sunt în starea asta, ne spuse ea, e singurul lucru care mă linişteşte.

Dar era prea timidă ca să se ducă să-şi aducă imediat clarinetul. A trebuit să fie rugată să cânte şi să mai bea două pahare.

— Cântă într-adevăr minunat, ne asigură Newt.

— Mi-ar face mare plăcere să vă ascult, zise Castle.

— Bine, spuse în cele din urmă Angela, ridicându-se nesigură pe picioare. Bine, o să cânt.

După ce se îndepărtă suficient, Newt ne ceru scuze în numele ei:

— A trecut printr-o perioadă grea. Are nevoie de odihnă.

— A fost bolnavă? am întrebat eu.

— Soţul ei se poartă îngrozitor, spuse Newt, arătându-ne cât de mult îl ura pe Harrison C. Conners cel plin de succes, chipeşul soţ al Angelei şi preşedintele Fabri-Tek. Dă rareori pe-acasă şi, când o face, e beat mort şi mânjit de ruj.

— Din ce mi-a povestit ea, am zis eu, credeam că au