Micul Newt întinse mâinile, cu palmele la douăzeci de centimetri distanţă una de alta, şi-şi răsfiră degetele.

— Vezi pisica? Vezi leagănul?

81

O mireasă pentru fiul unui îngrijitor de vagoane

Nu ştiam ce va ieşi din clarinetul Angelei. Nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce va ieşi din el.

Mă aşteptam la ceva de domeniul patologicului, dar nu anticipasem profunzimea, violenţa şi insuportabila frumuseţe a acestei boli.

Angela umezi şi încălzi muştiucul instrumentului, dar nu cântă nici un sunet. Ochii îi rătăceau şi degetele lungi şi osoase mângâiau uşor clapele clarinetului.

Eram nerăbdător şi mi-am adus aminte cum îmi spusese Marvin Breed că singurul refugiu al Angelei în faţa existenţei posomorâte duse alături de tată! ci era să se încuie în camera sa şi să acompanieze la clarinet discurile de pick-up.

Newt puse un disc în pick-up-ul care se afla în camera vecină cu terasa. Se întoarse la noi cu coperta discului, pe care mi-o dădu.

Discul se numea Cat House Piano. Erau înregistrări de pian solo interpretate de Meade Lux Lewis.

Întrucât Angela, ca să se concentreze mai bine, lăsă prima melodie să se desfăşoare fără s-o acompanieze, am citit ce se spunea pe copertă despre Lewis.

"Născut în Louisville, statul Kentucky, în 1905, dl Lewis nu s-a dedicat muzicii decât după împlinirea vârstei de şaisprezece ani, când tatăl său i-a cumpărat o vioară. Un an mai târziu, tânărul Lewis a avut ocazia să îl asculte pe Jimmy Yancey cântând la pian. «Era nemaipomenit», îşi aminteşte Lewis. La scurt timp după aceasta, Lewis a învăţat de unul singur să cânte boogie-woogie la pian, asimilând tot ce se putea de la Yancey, care i-a rămas prieten şi idol toată viaţa, întrucât tatăl său era îngrijitor de vagoane, am citit în continuare, familia Lewis trăia în apropierea căii ferate. Zgomotul roţilor de tren a devenit foarte repede un cadru ritmic firesc pentru Lewis, care a compus solo-ul de boogie-woogie devenit acum un cla-sic al genului şi intitulat Honky Tonk Train Blues."

Mi-am ridicat ochii. Prima bucată de pe disc se terminase. Acul pick-up-ului hârâia înaintând încet spre a doua melodie. Am aflat de pe coperta discului că aceasta se numea Dragon Blues.

Meade Lux Lewis cântă singur patru măsuri, apoi Angela i se alătură.

Ţinea ochii închişi.

Am rămas uluit.

Era minunată.

Improviza pe melodia cântată de fiul îngrijitorului de vagoane; trecea de la lirismul fluid la dorinţa dezlănţuită, de la înfiorarea unui copil îngrozit la coşmarul unei eroine.

Raiul şi iadul şi tot ce se află pe lume trăiau în fiecare glissando pe care îl făcea.

O astfel de muzică, venind de la o asemenea femeie, nu putea reprezenta altceva decât un caz de schizofrenie sau de posedare.

Părul mi se zbârlise de parcă Angela s-ar fi zvârcolit pe podea, cu spume la gură, rostind vorbe de neînţeles.

Când cântecul se încheie, am strigat către Julian Castle, care împietrise şi el:

— Dumnezeule, cum e viaţa! Cine poate spune că înţelege ceva din ea?

— Nu te obosi. Prefă-te că înţelegi.

— E un sfat foarte înţelept.

Mă simţeam sfârşit.

Castle îmi cită altă poezie:

Tigrul trebuie să vâneze,

Iar pasărea trebuie să zboare.

Omul trebuie să se minuneze:

"De ce oare? De ce oare?"

Tigrul trebuie să doarmă,

Pasărea sub aripă capul să-şi pună,

Omul că-nţelege trebuie să-şi spună.

— De unde e? am întrebat.

— De unde să fie? Din Cărţile lui Bokonon.

— Mi-ar plăcea să văd un exemplar.

— Exemplarele sunt greu de procurat, spuse Castle. Nu se tipăresc. Sunt copiate de mână. Şi, bineînţeles, nu există nici o copie completă, de vreme ce Bokonon adaugă lucruri noi în fiecare zi.

Micul Newt pufni:

— Religia!

— Poftim? zise Castle.

— Vezi pisica? Vezi leagănul? întrebă Newt.

82

Za-ma-ki-ho

Generalul-maior Franklin Hoenikker nu a apărut la cină.

A dat telefon şi a insistat sâ discute cu mine. Mi-a spus că veghează la căpătâiul lui "Papa" Monzano, că "Papa" era pe moarte, chinuit de dureri cumplite. Frank părea speriat şi singur.

— Uitaţi, i-am zis, n-ar fi mai bine sâ mă întorc la hotel şi să ne întâlnim mai târziu, când situaţia va fi rezolvată?

— Nu, nu! Staţi acolo! Vreau să fiţi într-un loc unde să vă pot găsi imediat!

Era speriat că i-aş putea scăpa. Din cauză că nu ştiam ce vrea de la mine, a început să-mi fie şi mie frică.

— N-aţi putea să-mi spuneţi care este motivul pentru care vreţi să mă vedeţi? l-am întrebat.

— Nu la telefon.

— Are legătură cu tatăl dumneavoastră?

— Are legătură cu dumneavoastră.

— Cu ceva ce am făcut?

— Cu ceva ce urmează să faceţi.

Am auzit cotcodăcitul unei găini în fundalul vocii lui Frank. Am auzit o usă care s-a deschis şi o melodie interpretată la xilofon într-o cameră îndepărtată. Melodia era tot When Day Is Dane. Apoi uşa s-a închis şi n-am mai putut auzi muzica.

— V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da totuşi un indiciu despre ce aşteptaţi de la mine, ca să fiu oarecum pregătit, am spus eu.

— Za-ma-ki-bo.

— Poftim?

— E un termen bokononist.

— Nu cunosc nici un termen bokononist.

— Julian Castle e acolo cumva?

— Da.

— Întrebaţi-l pe el ce înseamnă, zise Frank. Trebuie să închid.

Şi închise telefonul. L-am întrebat pe Julian Castle ce înseamnă zamakibo.

— Vreţi un răspuns simplu sau unul complet?

— Să începem cu unul simplu.

— Soarta, destinul ineluctabil.

83

Dr. Schlichter von Koenigswald

se apropie de punctul de echilibru

— Are cancer, îmi spuse Julian Castle în timpul cinei, când i-am povestit că "Papa" murea în chinuri.

— Cancer la ce?

— Cam la tot. Spuneţi că a căzut azi pe estradă?

— Da, răspunse Angela.

— E din cauza medicamentelor, declară Castle. În momentul de faţă a ajuns în punctul unde durerea şi medicamentele se compensează. Mai multe medicamente l-ar omorî.

— Eu, unul, cred că m-aş sinucide, murmură Newt.

Stătea pe un fel de scaun pliant pe care îl lua cu el în călătorii sau când mergea în vizită. Era făcut din tuburi de aluminiu şi pânză. "E mai bine decât să te aşezi pe un dicţionar, un atlas şi o carte de telefoane", ne spusese el când îl instalase.

— Aşa a procedat caporalul McCabe, spuse Castle. L-a desemnat drept succesor pe majordomul lui şi apoi s-a împuşcat.

— Tot cancer avea şi el? am întrebat.

— Nu ştiu sigur, dar n-aş prea crede. Părerea mea e că răutatea ne-consumată