— Da' ştiu că purtăm o conversaţie veselă, zise Angela.

— Am impresia că sintem cu toţii de acord că trăim vremuri vesele, spuse Castle.

— Cred că dumneavoastră aveţi cele mai multe motive să fiţi vesel, dacă ne gândim la ce-aţi realizat în viaţă, i-am spus.

— Am avut şi un yacht odată.

— Nu înţeleg.

— Un yacht e şi el un motiv de veselie.

— Cine-l tratează pe "Papa" Monzano?

— Unul dintre oamenii mei, dr. Schlichter von Koenigswald.

— E neamţ?

— Oarecum. Timp de paisprezece ani a făcut parte din trupele S.S. A fost medic în lagărul de la Auschwitz timp de şase ani.

— Şi îşi ispăşeşte vina la Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei?

— Da, răspunse Castle, şi înaintează repede, salvând vieţi în dreapta şi-n stânga.

— Bravo lui.

— Da. În ritmul actual, lucrând zi şi noapte, în anul 3010 numărul celor salvaţi de el îl va ajunge pe cel al oamenilor pe care i-a lăsat să moară.

Acesta era un alt membru al karass-ului meu: dr. Schlichter von Koenigswald.

84

Întuneric

La trei ore după cină, Frank tot nu se întorsese acasă. Julian Castle se scuză şi plecă spre Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei.

Eu, Newt şi Angela am ieşit pe terasă. Am admirat luminile oraşului, aflate la picioarele noastre. Pe clădirea birourilor Aeroportului Monzano era o cruce imensă, luminoasă. Era pusă în mişcare de un motor şi se rotea încet, braţele ei indicând pe rând, cu o religiozitate electrică, punctele car-dinale.

Mai erau şi alte puncte luminoase pe insulă, spre nord. Nu le puteam vedea din cauza munţilor, dar le zăream nimburile strălucitoare pe cer. L-am rugat pe Stanley, majordomul lui Frank, să-mi spună care sunt sursele acestei aurore.

Mi le-a indicat, de la dreapta la stânga:

— Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei, palatul lui "Papa" Monzano şi Fortul Iisus.

— Fortul Iisus?

— Locul unde fac exerciţii soldaţii,

— Şi e numit după Iisus Hristos?

— Sigur. De ce nu?

Un nou nimb de lumină creştea spre nord. Înainte să întreb despre ce e vorba, s-au dovedit a fi faruri care urcau pe creasta muntelui. Farurile se îndreptau spre noi. Era un convoi.

Convoiul era alcătuit din cinci camioane militare americane. Deasupra cabinelor erau instalate mitraliere.

Convoiul se opri pe aleea din faţa casei lui Frank. Din camioane au coborât imediat soldaţi, care au început să sape adăposturi pentru oameni şi mitraliere. Am ieşit împreună cu majordomul lui Frank să îl întrebăm pe ofiţerul comandant ce se întâmplă.

— Am primit ordin să-l apărăm pe viitorul preşedinte al Republicii San Lorenzo, spuse ofiţerul în dialect.

— Nu se află aici în clipa asta, l-am informat eu.

— Nu ştiu nimic despre acest fapt, zise el. Am ordin să sap aici. Asta-i tot ce ştiu.

Le-am povestit lui Angela şi Newt ce se întâmplă.

— Credeţi că există vreun pericol? mă întrebă Angela.

— Nici eu nu cunosc situaţia de aici, i-am răspuns.

În acea clipă s-a produs o pană de curent. Toate luminile din San Lorenzo s-au stins.

85

O grămadă de foma

Servitorii lui Frank ne-au adus lămpi de gaz şi ne-au spus că penele de curent erau frecvente în San Lorenzo şi nu era cazul să ne alarmăm. Mi-era greu să nu fiu neliniştit, după ce Frank îmi vorbise de zamakibo.

Din cauza lui Frank, mă simţeam de parcă liberul meu arbitru era la fel de neînsemnat ca liberul arbitru al unui purceluş închis în ţarcurile abatoarelor din Chicago.

Mi-am adus din nou aminte de îngerul de piatră din Ilium.

Apoi am ascultat zgomotul făcut de soldaţii de-afară — pocnetele, bufniturile înfundate şi murmurele muncii lor.

Nu mă puteam concentra asupra conversaţiei lui Newt şi Angela, deşi ajunseseră la un subiect destul de interesant. Mi-au spus că tatăl lor avea un frate geamăn, pe care ei nu-l văzuseră niciodată. Îl chema Rudolph. Ultima oară când avuseseră veşti de la el, făcea cutii muzicale în Elveţia, la Zürich.

— Tata nu vorbea aproape deloc despre el, zise Angela.

— Tata nu vorbea aproape deloc despre nimeni, declară Newt.

Tatăl lor mai avea şi o soră, mi-au spus ei. O chema Celia. Era crescător de schnauzeri uriaşi şi trăia în insula Shelter, statul New York.

— Ne trimite întotdeauna felicitări de Crăciun, zise Angela.

— Cu fotografia unui schnauzer uriaş pe ele, completă micul Newt.

— E ciudat să vezi ce ajung diferiţi oameni din diverse familii, observă Angela.

— Aşa e. Bine spus, am încuviinţat eu.

Am părăsit compania lor atât de interesantă şi l-am întrebat pe majordomul Stanley dacă nu care cumva exista în casă un exemplar al Cărţilor lui Bokonon.

Stanley făcu mai întâi pe prostul, susţinând că nu ştie la ce mă refer. Apoi mormăi că textul acela era o porcărie. Pe urmă sublinie faptul că oricine era prins citind Cărţile lui Bokonon trebuie să moară în cârlig. După care îmi aduse un exemplar de pe noptiera lui Frank.

Era greu, de mărimea unui dicţionar serios, scris de mânâ. L-am târât până în camera mea, pe salteaua de cauciuc de pe postamentul de piatră.

Cartea nu avea un indice, aşa că mi-a fost foarte greu să caut sensurile termenului zamakibo; de fapt, le-am căutat zadarnic în noaptea aceea.

Am aflat unele lucruri, însă prea puţin relevante. De pildă, am văzut care este cosmogonia bokononistă: Borasisi, Soarele, o ţinea prizonieră în braţele sale pe Pabu, Luna, sperând că ea îi va face un copil mândru.

Dar sărmana Pabu năştea copii reci, care nu împrăştiau lumină şi căldură, iar Borasisi îi alunga, scârbit. Aceşti copii erau planetele, care se ţineau la distanţă de soare, pentru a fi ferite de primejdii.

Apoi Pabu a fost şi ea alungată şi s-a dus să trăiască alături de copilul ei preferat, Pământul. Pământul era copilul ei preferat deoarece pe el trăiau oameni, iar aceştia o priveau cu respect, o iubeau şi o înţelegeau.

Care era părerea lui Bokonon despre cosmogonia plăsmuită de el?

Ji'oma! Minciuni! scria el. O grămadă de foma!"

86

Două termosuri mici

E greu de crezut că am închis ochii în noaptea aceea, dar se pare că am reuşit până la urmă, căci altfel cum aş mai fi putut fi trezit de bubuieli şi explozii de lumină?

M-am rostogolit din pat la prima bubuitură