şi am alergat spre centrul locuinţei, cu frenezia descreierată a unui pompier voluntar.

Am fost cât pe-aci să dau peste Newt şi Angela, care fugiseră şi ei din paturile lor.

Ne-am oprit brusc cu toţii, analizând stânjeniţi zgomotele de coşmar din jur, identificându-le natura — un radio, o maşină de spălat vasele, o pompă, toate trezite la viaţă de curentul electric.

Ne-am dezmeticit suficient cât să ne dăm seama că ne aflam într-o situaţie comică, deoarece reacţionaserăm omeneşte, în diverse maniere hazlii, la o situaţie care ni se păruse gravă. Ca să demonstrez că eram perfect stâpân pe soarta mea aparentă, am închis radioul.

Chicoteam toţi trei.

Ca să ne spălăm ruşinea, ne-am întrecut din răsputeri în a ne dovedi observatorii cei mai atenţi ai firii omeneşti, persoanele cu cel mai ascuţit simţ al umorului.

Newt a fost cel mai iute; mi-a atras atenţia că ţineam în mână paşaportul, portofelul şi ceasul. Nu-mi dădusem seama ce anume luasem cu mine în faţa morţii, nici nu ştiam că am luat ceva.

Am contracarat vesel, cerându-le lui Newt şi Angela să-mi explice de ce aveau amândoi în mâini câte un termos mic, cu acelaşi imprimeu gri şi roşu şi în care ar fi putut păstra trei ceşti de cafea.

Nici ei nu-şi dăduseră seama că au luat aşa ceva cu ei. Au fost surprinşi să descopere termosurile pe care le ţineau strâns.

Nişte bubuituri venite de-afară i-au scutit să dea explicaţii. M-am re-pezit să aflu ce se întâmplă. Cu o îndrăzneală la fel de neîntemeiată ca spaima de mai înaintş, am ieşit să văd şi l-am găsit pe Frank Hoenikker meşterind la un generator cu motorină aflat într-un camion.

Generatorul era acum sursa noastră de curent electric. Motorul se îneca şi scotea fum. Frank încerca să-l repare.

— Am o groază de veşti noi! îmi strigă el şi apoi mă însoţi în casă.

Angela şi Newt erau tot în camera de zi, dar, nu ştiu cum, reuşiseră să se descotorosească de termosurile lor ciudate.

În termosuri, desigur, se afla partea fiecăruia din moştenirea pe care le-o lăsase Felix Hoenikker, părţi ale wampeter-ului karass-ului meu, fărâme de gheaţă-9. Frank mă luă deoparte.

— Cât de treaz eşti?

— Mai creaz ca niciodată.

— Sper că eşti într-adevăr treaz, pentru că trebuie să avem chiar acum o discuţie.

— Dă-i drumul.

— Să mergem într-un loc ferit. (Frank îi spuse Monei să se facă comodă.) O să te chemăm când va fi nevoie.

Am privit-o topit pe Mona, simţind că nu am avut niciodată nevoie de nimeni aşa cum aveam de ea.

 

 

87

Felul cum arăt

 

Cât despre Franklin Hoenikker, era un puşti ciupit de vărsat care avea vocea şi convingerea unui muţunache. Auzisem, când eram în armată, spunându-se despre unul sau altul că vorbea de parcă ar fi avut fundul din hârtie. Generalul Hoenikker era un astfel de om. După copilăria tăcută de agent secret X-9, bietul Frank nu se pricepea deloc să vorbească cu cineva.

Încercând să fie cordial şi convingător, îmi spunea tot felul de lucruri mărunte, cum ar fi "îmi place felul în care arăţi!" şi "Vreau să-ţi vorbesc pe şleau, ca între bărbaţi!"

Mă conduse spre "bârlog", cum îi spunea el, ca să "...spunem lucrurilor pe nume, să vedem dacă-i laie sau bălaie".

Am coborât nişte trepte săpate în stâncă spre o peşteră naturală aflată în spatele cascadei, unde se aflau nişte planşete de desen, trei scaune scandinave fragile, şi un raft plin de cărţi de arhitectură, scrise în franceză, germană, finlandeză, italiană şi engleză.

Totul luminat cu lămpi electrice, care pâlpâiau în ritmul gâfâielilor generatorului pe motorină.

Cel mai frapant lucru erau picturile de pe pereţii peşterei, imagini desenate cu îndrăzneala copilăriei, cu culorile rudimentare ale omului primitiv: argila, pământul, cărbunele. Nu era nevoie să-l întreb pe Frank când fuseseră realizate picturile. Le puteam data după subiect. Nu înfăţişau mamuţi, tigri cu colţi imenşi sau urşi de peşteră itifalici.

Picturile o zugrăveau, la nesfârşit, pe Mona Aamons Monzano copil.

— Aici lucra tatăl Monei? am întrebat eu.

— Exact. Finlandezul care a proiectat Casa din Junglă a Îndurării şi Speranţei.

— Ştiu.

— Nu despre asta am venit noi să vorbim aici.

— E ceva legat de tatăl dumitale?

— E ceva legat de dumneata.

Frank îmi puse o mână pe umăr şi mă privi în ochi. Efectul era dezamăgitor. Frank voia să dea impresia de camaraderie, dar faţa lui mă ducea cu gândul la o bufniţă ciudată, buimăcită de lumină şi cocoţată pe un par alb.

— Cred că ar fi mai bine să treci direct la subiect.

— N-are rost să o dau pe după prun, spuse el. Mă pricep să judec oamenii, dacă pot să spun aşa, şi-mi place felul cum arăţi.

— Mulţumesc.

— Cred că ne putem înţelege.

— Cu siguranţă.

— Ne potrivim.

I-am fost recunoscător când şi-a luat mâna de pe umărul meu. Îşi împleti degetele de la mâini; arătau ca nişte roţi dinţate. Una din mâini îl înfăţişa pe el, iar cealaltă pe mine, presupun.

— Avem nevoie unul de celălalt.

Îşi mişcă degetele ca să-mi arate cum funcţionau rotiţele.

Am rămas tăcut pentru o vreme, păstrând o atitudine prietenoasă.

— Înţelegi ce vreau să zic? întrebă Frank în cele din urmă.

— Noi doi o să facem ceva împreună?

— Exact. (Frank bătu din palme.) Eşti un om sociabil, obişnuit să aibă de-a face cu publicul, iar eu sunt un tehnician, obişnuit să stea în culise, având grijă ca totul să meargă strună.

— De unde ştii ce fel de om sunt eu? De-abia ne-am întâlnit.

— După hainele tale şi felul cum vorbeşti. (Îmi puse din nou mâna pe umăr.) îmi place cum arăţi.

— Mi-ai mai spus asta.

Frank murea să mă vadă luându-i vorba din gură, completându-l cu entuziasm, dar eu eram încă nelămurit.

— Să înţeleg că-mi oferi un post aici, în San Lorenzo?

Bătu din nou din palme Era încântat.

— Exact. Ţi-ar conveni un salariu de o sută de mii de dolari pe an?

— Dumnezeule mare! am strigat. Ce-aş avea de făcut pentru asta?

— Mai nimic. Şi ai bea şi mânca din cupe şi tipsii de aur, şi ai sta într-un palat.

— Care e postul?

— Preşedinţia Republicii San Lorenzo.

 

 

88

De ce nu putea fi Frank preşedinte

 

— Eu? Preşedinte? am îngăimat.

— Mai e cineva aici, cu noi?

— Rahat!

— Nu refuza