— Era cam nemernic, nu-i aşa, tati? întreabă Bunny Junior.

Bunny priveşte spre fiul său şi zîmbeşte.

— Aşa e, Bunny, băiete.

Dintr-odată în plafonul Punto-ului se aude un ciocănit puternic, iar Bunny tresare şi se uită imediat în toate părţile. La fereastră apare faţa lui Poodle, care îi face semn să coboare geamul.

— E Poodle! sare băiatul.

— Văd, spune Bunny, învîrtind maneta şi deschizînd geamul.

Poodle îşi strecoară două degete în buzunarul de la piept al tricoului său cu guler şi extrage o foaie mică de carneţel, pe care i-o întinde lui Bunny.

— Cadoul meu pentru tine. Tipa stă în Newhaven, spune el din colţul gurii.

Apoi îşi mîngîie un obraz cu unghia sa lustruită, se linge pe buze şi exclamă „Uau!“.

Bunny face semn din ochi înspre băiat şi apoi înspre Poodle, care îşi tamponează involuntar cu degetul intrarea iritată şi scorojită a nării drepte.

— A, da! zice Poodle.

Se apleacă şi îi spune băiatului:

— Hei, Bunny, băiete! Frumoşi ochelari de soare.

— Salut, spune băiatul.

— Azi nu mergi la şcoală? întreabă Poodle, înfigîndu-şi între dinţi o ţigară Mayfair Ultra Light şi aprinzînd-o.

Băiatul scutură din cap că nu.

— Ce noroc pe tine, spune Poodle.

Apoi priveşte spre Bunny şi faţa lui capătă o expresie vicleană, de lup, iar transformarea e atît de convingătoare, încît Bunny aproape că poate să audă cum îi trosnesc oasele feţei.

— Vei descoperi că e o clientă cît se poate de amabilă, şopteşte zgomotos Poodle.

Apoi bagă capul pe geam. Bunny îi simte respiraţia fierbinte şi excitată în ureche.

— Te va ajuta în procesul de vindecare, adaugă el.

Bunny se holbează inexpresiv la Poodle, în timp ce nervul de sub ochiul lui stîng zvîcneşte. Poodle se crispează, iar pe buza de sus îi apar picături minuscule de transpiraţie. Încearcă să zîmbească, dar e cuprins de o anumită rigiditate şi nu reuşeşte.

— Scuze, Bun. Am fost cam deplasat.

Bunny întinde mîna şi îl prinde pe Poodle de obrazul lui ras şi polizat, spunîndu-i încet:

— Eşti un nemernic, Poodle. Ştiai?

Poodle rînjeşte stînjenit şi trage din ţigară, iar mîna lui trădează un tremur de-abia perceptibil.

— Ăăă… da, practic, ştiam.

Bunny îl bate uşor pe obraz, aproape mîngîindu-l.

— Dar eu te iubesc, spune el.

— Şi eu te iubesc, zice Poodle.

— Acum dispari, încheie Bunny, începînd să închidă geamul.

Bărbatul mototoleşte foaia de hîrtie primită de la Poodle şi o aruncă pe jos, la picioarele lui Bunny Junior. Poodle rămîne cu mîna ridicată, într-un gest sardonic de rămas-bun, apoi face nişte mişcări libidinoase din şolduri. Prin cracul blugilor i se vede forma curbată a penisului. Bunny ambalează motorul şi intră orbeşte în traficul de pe Western Road.

— E un tip amuzant, nu-i aşa, tati? zice Bunny Junior.

— Poodle e un dobitoc, fiule.

— Acum ce facem, tati?

Dar Bunny de-abia dacă aude întrebarea fiului său, pentru că, brusc şi absolut pe neaşteptate, are o senzaţie care depăşeşte cu mult tot ce trăise pînă atunci. Simplul fapt că mototolise „cadoul“ lui Poodle şi apoi îl aruncase îl umple pe Bunny de convingerea că este stăpînul propriei sale vieţi. Mai simte apoi şi o nemaiîntîlnită senzaţie de virtute. Simte că e străbătut de un val spontan de euforie. Coteşte la stînga, pe Adelaide Crescent, luînd-o înspre mare.

— Sînt stăpînul poftelor mele, spune Bunny încet, doar pentru sine.

— Şi eu, tati, completează Bunny Junior.

Ajunşi pe Adelaide Crescent, depăşesc succesiunea maiestuoasă a teraselor în stil Regency, privesc în tăcere cum în parc un tată îi aruncă un disc frisbee fiului său, în timp ce mama întinde o pătură în carouri, după care se apleacă asupra unui coş de picnic din răchită. „Aoleu!“ se gîndeşte Bunny.

— Acum ce facem, tati? întreabă băiatul.

— Acum mergem să scuturăm copacul şi să vedem dacă pică vreun ban, asta facem, răspunde Bunny.

Bunny Junior îşi scoate ochelarii de soare şi se încruntă.

— Ce?

— Mergem să stoarcem ceva mălai de la gagici.

Puştiul îi zîmbeşte lui Bunny, dar e genul de zîmbet care arată de parcă s-ar fi desprins de pe faţa băiatului, ar fi căzut pe jos, s-ar fi sfărîmat şi apoi ar fi fost lipit la loc aşa, la întîmplare. E un zîmbet în zigzag, mic, strîmb şi rupt. Bunny observă asta, dar şi expresia derutată a băiatului, lipsa totală de înţelegere, uriaşul semn de întrebare care pluteşte deasupra capului său ca în desenele animate, şi se gîndeşte: „Copilul ăsta nu înţelege absolut nimic. Şi ce-i cu zîmbetul ăla?“.

— Mergem să vindem chestii! spune exasperat Bunny.

— Eşti bun la asta, nu-i aşa, tati? spune băiatul, foindu-se şi învîrtindu-şi ochelarii în mînă ca pe o elice.

Bunny se apleacă spre