— Sînt cel mai bun, Bunny, băiete!

— Toţi cred că eşti cel mai bun, nu-i aşa, tati?

Însă tocmai trec pe lîngă un refugiu de autobuz, unde e plasată o reclamă cu noua colecţie de lenjerie a mărcii lui Kylie Minogue pentru magazinele Selfridges, colecţie numită „Love Kylie“, iar Bunny încearcă să-şi aducă aminte ce îi spusese Poodle că văzuse pe Internet despre Kylie, dar nu reuşeşte. Simte în schimb cum un val de sînge violent şi agitat îi pulsează în membre, iar degetele lui zvîcnesc pe volan. Priveşte spre băiat.

— Aş putea vinde o bicicletă unei ştiuci-de-mare! spune Bunny.

Băiatul rîde.

— Nu… nu… aş putea vinde două biciclete unei ştiuci-de-mare!

Băiatul se uită la tatăl său şi, văzînd uşurinţa cu care acesta se mişcă prin trafic, cu o mîna pe volan, cotul scos pe geam, sclipitorul lui simţ al umorului şi stilul în care se face plăcut tuturor, chiar şi oamenilor complet necunoscuţi, zîmbetul lui extraordinar, ochelarii de soare mari şi curbaţi, cravata cu iepurii de desene animate, cîrlionţul lui fabulos, ţigările lui şi toată chestia cu diplomatul lui cu mostre, strigă:

— Eşti fantastic, tati!

Bunny îşi dă capul pe spate şi strigă şi el:

— Să fiu al naibii, Bunny, băiete, dacă nu i-aş putea vinde un parc de biciclete întreg!

Rîde, apoi îşi aminteşte ce îi spusese Poodle despre Kylie Minogue: citise el pe nu ştiu ce blog că avea orgasme ca un foc de artificii şi că, practic, nu se dădea înapoi de la nimic! Era insaţiabilă!

Bunny se uită la foaia de hîrtie mototolită care se rostogoleşte pe lîngă picioarele lui Bunny Junior, se strîmbă, îşi smulge privirea de la hîrtie, schimbă ostentativ viteza şi accelerează, spunînd:

— Ai multe de învăţat.

— Ştiu, tati, răspunde băiatul.

— Uite care-i treaba, Bunny, băiete: dacă te duci la un stejar sau la un ulm nenorocit sau ceva – ştii, la unul din ăia cît casa, cu trunchiul gros şi solid, rădăcini imense, înfipte adînc în pămînt, şi crengi uriaşe, pline de frunze, aşa –, deci te duci la el şi îl scuturi, ei bine, ce o să se întîmple?

Bunny merge foarte încet cu Punto-ul prin cartierul Wellborne din Portslade, uitîndu-se la lista de clienţi pe care i-a dat-o Geoffrey. Blocurile aruncă umbre lungi şi întunecate, iar Bunny se apleacă peste volan şi se uită prin parbriz după numărul respectiv.

— Nu prea ştiu, tati, spune Bunny Junior, ascultînd concentrat, memorînd informaţiile şi ştiind că odată, cu timpul, probabil că va înţelege.

— Păi, bineînţeles că n-o să se întîmple nimic, ce naiba! spune Bunny, oprind maşina. Poţi să stai acolo şi să scuturi la infinit şi n-o să se întîmple nimic, doar că tu o să oboseşti. Corect?

Atenţia băiatului e distrasă pe moment de trei adolescenţi care stau cocoţaţi pe spătarul unei bănci de lemn şi fumează. Sînt depersonalizaţi de blugii foarte largi şi de tenişii prea mari, capetele ţigărilor strălucesc undeva în cotloanele întunecate ale glugilor, iar Bunny Junior îşi pune ochelarii de soare şi se chirceşte pe locul său.

— Corect, tati, zice el.

Bunny coboară geamul, scoate capul afară şi studiază blocurile.

— Dumnezeule! Ar putea măcar să pună dracului numere la intrare! exclamă el.

Apoi potriveşte oglinda retrovizoare şi se priveşte în ea. Îşi aranjează cîrlionţul pomădat de pe frunte, ca să-i stea ca un corn al unui animal mitologic.

— Dar dacă te duci la un copac subţire, uscat şi futut, cu un trunchi veştejit şi cîteva frunze atîrnînd ca vai de mama lor, îl prinzi în mîini şi îl scuturi de să-l ia dracu’ – cum spunem noi, cei din domeniu –, atunci frunzele alea nenorocite cad imediat! Da?

— Sigur, tati, spune băiatul.

Bunny Junior se uită cum unul dintre adolescenţi îşi dă gluga jos, lăsînd să se vadă o mască albă de hochei, cu un craniu uman imprimat pe ea.

— Acum, vezi tu, stejarul cel mare e împuţitul plin de bani, pricepi? Iar copacul subţire e fraierul sărac, care n-are nici un ban. Înţelegi ce zic?

Bunny Junior aprobă din cap.

— Ei, asta e mai uşor de spus decît de făcut, Bunny, băiete. Vrei să ştii de ce?

— Sigur, tati.

— Pentru că toţi nemernicii, cu tot cu cîinii lor, se iau de copacii ăştia mici şi îi scutură cît pot: guvernul, nenorocitul de proprietar, loteria la care n-au nici o şansă să cîştige, consiliul local, executorii lor împuţiţi, hoardele lor de plozi mucoşi, care îşi fac de cap, pentru că sînt prea idioţi ca să se poată controla un pic, toate căcaturile inutile pe care le văd la televizor, supermarketurile, amenzile pentru parcare, asigurarea pentru nu mai ştiu ce, pileala, storcătoarele de fructe, agenţii de pariuri – fiecare nemernic şi cîinii lor păduchioşi, cu trei picioare şi un singur ochi, scutură copacul ăsta subţire.

Bunny îşi încleştează mîinile şi le zgîlţîie ca şi cum ar strînge de gît pe cineva.

— Şi atunci tu