A izbucnit un cor de strigăte de spaimă şi negrii de lângă el au căutat să-şi găsească la rândul lor scăparea prin fugă.

   Pongo s-a ridicat în ciuda rănilor primite şi s-a grăbit să pătrundă mai departe în sat, dispărând curând după colibele cele mai apropiate.

   — Massers vine repede, ne-a avertizat Tungu. Pongo este iarăşi liber, el părăseşte satul.

   L-am zărit deodată pe Becker care ajunsese deja în stăpânirea catârului şi a armelor sale, făcând semne disperate unor negri. Îndată ce m-a observat a scos revolverul şi a slobozit câteva gloanţe înspre mine. Am sărit repede de pe umerii lui Marian şi ne-am retras cu toţi în grabă spre marginea luminişului. Era şi timpul, întrucât în spatele nostru, lângă gardul de apărare, se iviseră mai mulţi băştinaşi, care au început să arunce asupra noastră cu suliţele.

   A trebuit să alergăm în zig-zag ca să nu fim nimeriţi.

   Cu chiu cu vai am ajuns în cele din urmă la marginea marii păduri şi am pătruns la adăpostul arborilor uriaşi.

   — Pongo este rănit, am strigat eu răguşit, de îndată ce mi-am tras sufletul, l-am văzut însângerat, întins la pământ.

   — Massers, rană nu este grav, a rostit o voce şi îndată după aceea a apărut uriaşul în faţa noastră. Pongo mulţumeşte massers pentru ajutor. El crezut că bătut deja ceas de moarte.

   — Unde eşti rănit, Pongo? l-am întrebat eu îngrijorat.

   Pongo căpătase o rană de glonţ. Dar din fericire nu

fusese atins osul la antebraţ. Negrii cuprinşi de delir îl azvârliseră la pământ, unde adversarii săi începuseră să-l lovească cu măciucile. Timp de câteva secunde el îşi pierduse cunoştinţa. Împuşcăturile mele îl făcuseră să şi-o recapete şi astfel a putut să scape în debandada generală.

   În îngrăditura ce înconjura satul îşi făcuse de mai înainte o mică deschidere, pe care o mascase bine. Însă acest îngust tunel vegetal fusese năpădit repede de plante, dar Pongo îşi croise totuşi drum cu marele lui cuţit. Avusese de gând să se pună în legătură cu prietenii săi, pentru a-l captura eventual pe Bombi.

   I-am legat rana de la braţ, de care uriaşul negru nu se mai sinchisea acum. Privindu-ne bucuros şi recunoscător, el ne-a spus:

   — Massers, presimţirile rele acum dispărut, nu este hotărât ca Pongo să moară.

   Cu asta, pentru el chestiunea era rezolvată.

   Am aşteptat împreună apariţia zorilor. În sat domnea încă o mare agitaţie, întrucât toţi văzuseră cu ochii lor că Pongo era în viaţă şi că Bombi minţise. Tot mai multe voci se ridicau împotriva mincinosului. Dar Bombi mai avea destui adepţi, astfel că, prietenii lui Pongo nu îndrăzneau să-l susţină făţiş.

   A venit în fine şi dimineaţa.

   Când s-a luminat de ziuă am observat că Bombi adunase destui războinici, pregătind de bună seamă vreun atac. Între timp Becker veghea în interiorul satului, având misiunea ca adepţii lui Pongo să nu încerce răsturnarea situaţiei.

   Brusc, războinicii au părăsit satul. În fruntea lor păşea Bombi, care purta suliţă şi scut. Străbătuseră deja jumătate din marele luminiş ce se întindea până la marginea pădurii. Dindărătul tufişurilor le-a apărut dintr-o dată în faţă Pongo. Purta din nou blana de leopard ca şi scutul şi lancea lui grea.

   Pesemne că Bombi îl crezuse pe Pongo grav rănit şi când la văzut s-a oprit speriat, ridicând prevenitor mâna. Fără să se lase impresionat de cei din faţă, Pongo a luat imediat poziţie de luptă.

   Negrii au început să şovăie. Încă o dată se convingeau că Bombi minţise când le spusese că Pongo era grav rănit. Înaintea lor apărea acum prietenul nostru în deplinătatea puterilor fizice, ca un luptător încrezător în forţele sale şi în biruinţă.

   În acea clipă s-a arătat şi Tungu. El a păşit în întâmpinarea războinicilor şi din însărcinarea lui Pongo le-a împărtăşit propunerea de a lupta pentru supremaţie numai cei doi adversari, Bombi şi Pongo. Învingătorul avea să devină şeful satului.

   Oamenii lui Bombi au primit cu veselie propunerea, deoarece aveau deplină convingere în victoria şefului lor.

   Bombi însă era un laş, care nu accepta o luptă deschisă, dar negrii deveneau din ce mai favorabili acestei rezolvări a diferendului.

   Pentru a nu-şi pierde de tot autoritatea, nu-i rămânea altceva de făcut decât să accepte confruntarea.

   Tungu s-a grăbit să-şi anunţe consătenii rămaşi dincolo de îngrăditură satului despre lupta ce avea să înceapă şi urmările ei. Învingătorul trebuia să fie recunoscut ca şef suprem. Aproape toţi băştinaşii şi-au părăsit satul, în care rămăseseră acum doar Becker şi femeile cu copii. Acesta din urmă nu ţinea defel să se arate. Dacă Pongo avea să fie biruitor, se gândea să-şi caute salvarea prin fugă.

   În luminiş s-a format un cerc mare. La mijloc, Bombi înţepenise pe loc, gata de luptă. Cu ochi încruntaţi, privea cu viclenie înspre Pongo, ce se apropia încet de cercul uman.

   Cei doi urmau să folosească în luptă scutul şi lancea, aflându-se unul de altul la o depărtare de douăzeci de metri. Fiecare adversar putea să arunce atât de multe suliţe cât îi permitea rezerva ce o poseda. Dacă rezultatul n-ar fi fost decis astfel, urmau să treacă la lupta cu cuţitul.

   Pongo împotriva lui Bombi! Asta urma să fie o înfruntare fără îndurare, întrucât ambii luptători erau de o forţă egală. Nu se putea şti de la început cine o va câştiga.

   Tungu a dat semnalul ca Pongo să pătrundă în arenă, acesta s-a apropiat fără grabă. Întrucât nu se dăduse semnalul de începere a luptei, uriaşul nostru nu avea de ce să fie deosebit de atent şi fără să aibă suspiciuni, a pătruns prin cercul de privitori.

   Bombi însă şi-a ridicat cu iuţeala fulgerului suliţa şi a aruncat-o asupra lui Pongo. Am scos involuntar un strigăt de spaimă. Din fericire Pongo mi-a auzit avertismentul şi a făcut iute un pas lateral şi arma adversarului său trecându-i milimetric pe lângă coaste.

   Aproape în aceeaşi clipă a bubuit o împuşcătură. Bombi şi-a ridicat mâinile în sus şi a căzut la pământ, unde a rămas fără mişcare. Negrii au crezut