mai întâi că noi am fost aceia care am tras. Ei şi-au dat de îndată seama de fapta criminală a lui Bombi, ce voia să-şi ucidă mişeleşte adversarul, dar de îndată ce l-au văzut pe acesta doborât, sau înverşunat împotriva noastră. Şi-au ridicat lăncile, voind să se răzbune. Dinspre pădure a răsunat însă un glas poruncitor. Ne-am întors pe călcâie şi l-am văzut apărând pe sergentul Micke, urmat de poliţiştii lui negri. Acum băştinaşii ştiau că au în faţa lor supremaţia autorităţii belgiene, astfel că ai dat buzna ţipând înapoi spre sat.

   Sergentul s-a apropiat salutându-ne:

   — Am sosit la timpul potrivit, domnilor. Acest negru, pe care l-am recunoscut imediat a fost un mare ticălos; voia să-l ucidă mişeleşte pe însoţitorul dumneavoastră. L-am observat de o bucată de vreme şi i-am plătit-o cu un glonţ. Asta a fost pedeapsa lui.

   — Becker este în sat, l-am avertizat eu.

   — Ştiu, a zâmbit sergentul. După ce ne-am despărţit atunci, m-am răzgândit, domnilor! Oamenii mei au fost chiar atunci de părere că Becker şi Bombi vor veni în sat şi ne-am hotărât să ne întoarcem pe urmele dumneavoastră. Speram să vă pot ajunge pe drum. În cale l-am întâlnit pe fermierul care urma să ducă vestea lui Jones. Am fost bucuros, fireşte şi m-am grăbit şi mai mult să ajung aici. Din păcate ne-a prins întunericul, aşa că a trebuit să înnoptăm în junglă. Acum iată-ne şi am să fac puţină ordine în sat.

   Sergentul a luat-o înaintea noastră. Negrii îşi depuseseră armele şi ne priveau înspăimântaţi. Pongo, acum în calitate de căpetenie a început să dea câteva porunci.

   Becker dispăruse deocamdată, dar a putut fi găsit ceva mai târziu într-o colibă cu femei. Sergentul i-a pus cătuşele iar noi i-am dat acestuia cele douăzeci de mii de franci pe care Micke i-a luat surâzând. Pongo recunoscuta cum de şef şi domn, a pus toate lucrurile la locul lor, cu chibzuială.

   Am mai rămas câteva zile în sat. Când după vreo săptămână a venit vremea să ne luăm rămas bun de la prietenii noştri, Pongo i-a predat şefia în sat lui Tungu.

   — Pongo rămâne şef şi dacă e departe, el vine aici cu massers, a spus el cu convingere.

   Ne-am bucurat din suflet scuturându-i mâna. Am pornit pe drumul de reîntoarcere împreună cu sergentul şi poliţiştii săi, care-l escortau pe Becker. Am trecut iarăşi pe la ferma lui Jones, unde sergentul s-a despărţit de micul nostru grup. Cât despre noi, ne-am ţinut făgăduiala şi am mai rămas câteva zile oaspeţii fermierului.

 

SFÂRŞIT

 

 

 

Volumul 250

 

COMOARA DE PE SELAWA

 

   O OFERTĂ CIUDATĂ

   — ACUM POATE CĂ V-AŢI PUTEA ACORDA vreo câteva zile de odihnă, ne spuse domnul Diersch, privindu-ne întrebător.

   Marian îl privi pe plantator zâmbind, după care îmi aruncă o privire scurtă, inchizitorială.

   — De fapt nu pierdem nimic. Cutreierarea Sumatrei am cam terminat-o, cât despre plecarea noastră înspre India, asta va fi de abia peste câteva săptămâni, aşadar, de ce nu?

   Stăteam pe veranda bungalowului care devenise locul nostru preferat în ultimele zile. De fapt, eram chiar bucuros că Marian hotărâse să mai rămânem câteva zile la Diersch. Îmi propusesem azi de dimineaţă, pe când făceam o mică plimbare prin plantaţia acestuia, să vorbesc cu Marian cu privire la această problemă. Vroiam să mai petrecem câteva zile de vânătoare pe aici.

   Diersch ne servise din nou unul din cele mai bune vinuri ale sale, cu prilejul acesta mai discutând, reamintindu-ne vechile aventuri petrecute pe aceste meleaguri.

   Pentru astăzi, de pildă, ne-am propus o scurtă vizită la Kota Radja. Trebuia să ne reînnoim proviziile de orez, aveam nevoie de baterii noi pentru lanternele noastre, precum şi de muniţie.

   Pongo, care rătăcea de colo-colo prin regiune, se cam plictisise în ultima vreme.

   După prânz, toate pregătirile erau încheiate. Domnul

Diersch ne împrumută doi cai de călărie şi de asemenea pe fiu său Jaap Diersch, care urma să ne însoţească. El cunoştea drumul mai bine decât noi şi nu a durat mai mult de o oră şi jumătate până ce am ajuns în mica localitate.

   Peste tot o înşiruire de colibe, doar clădirea Poliţiei era o clădire ceva mai răsărită, pe o stradă care merita oarecum această noţiune. Încolo numai câteva drumuri de ţară străbăteau aşezarea care, de altfel, era şi centrul administrative al unei circumscripţii mult mai mari. Jaap Diersch ne conduse la nişte negustori de unde am tocmit cele necesare, după care ne-am regăsit cu toţii în singurul hotel al localităţii pentru o băutură rece.

   Mi-a bătut la ochi faptul că Marian arunca deseori priviri pe strada principală ca şi când ar fi căutat pe cineva. Privirii mele întrebătoare îi răspundea doar cu scuturături din cap, ca şi când n-ar fi vrut să discute de faţă cu tânărul Diersch.

   Când acesta se îndepărtă câteva minute pentru a-i cumpăra ţigări tatălui său, lucru de care uitase în prima clipă, Marian se aplecă spre mine.

   — Întoarce-te încet în spate, Robert! De o bună bucată de timp ne urmăreşte un chinez. Stă la câteva mese depărtare şi ne priveşte mereu.

   Ca din întâmplare mi-am lăsat privirea să alunece într- acolo şi l-am recunoscut imediat pe omul nostru. Faţa lată, prea puţin simpatică, cu o cicatrice mare pe obrazul stâng nu contenea să ne privească. Omul părea să fi decăzut foarte mult şi nu părea de prin părţile astea. Hainele sale jerpelite erau dovada unui marş lung prin junglă, la fel ca şi sandalele pline de noroi.

   M-am întors spre Marian şi i-am spus:

   — Nu-mi pot imagina de ce se zgâieşte aşa la noi chinezul ăsta! Să aparţină vreunei bande?

   Marian scutură capul, negând.

   — Nu prea cred, Robert, deşi...

   Dar nu-şi termină fraza. Chinezul despre care vorbeam se afla deja în faţa mesei noastre, făcând o plecăciune.

   — Iertaţi-mă domnilor, dar îmi păreţi străini pe aici!

   Marian încuviinţă şi privi întrebător spre individ.

   — Numele meu este Fang Hu şi până ieri, supraveghetorul unei plantaţii de cafea din apropiere.